Povestea Lunii – Ruxandra Manea
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost pe vremea când făcea plopul pere și răchita micșunele, când puricele se potcovea cu nouă zeci și nouă oca de fier, se sălta în slava cerului și tot zicea că-i ușor. Pe când lupul mânca mătrăgună și zicea că-i tare bună.
A fost odată un împărat și o împărăteasă. Ei aveau o împărăție foarte frumoasă, că toată lumea împărătească o invidia pentru frumusețea ei. Împărăția asta se numea Împărăția de Topaz. Foarte fericiți erau cei doi. Pentru că viața lor era împlinită. Aveau o fată frumoasă frumoasă, pe care o iubeau ca pe lumina ochilor lor. Nu știau ce să mai facă pentru dânsa ca să fie fericită. Și fata lor era cuminte și ascultătoare așa cum trebuie să fie orice copil ; îi asculta în orice și nu ieșea din cuvântul lor. Toată ziua fata culegea flori, se plimba prin grădinile împărătești nesfârșite, cosea la ghergheful ei de aur și cânta așa de frumos că dacă o ascultai mai că-ți venea să dormi pe loc. Pe ea o chema Luna. Și Luna avea un prieten foarte bun, pe cățelul Zeni. Împreună colindau peste tot peste tot. Ba odată erau să se piardă amândoi ; se rătăciseră în Pădurea de Topaz unde adormiseră și nu se treziseră decât spre seară. Și tare se mai speriară împăratul și împărăteasa. Noaptea era grea și întunecoasă și cei doi nu mai ajungeau. Dar cățelul Zeni, îi era prieten credincios și o ajutase să găsească drumul înapoi.
Într-o zi frumoasă de vară, pe când Luna se plimba în voie prin Pădurea deTopaz, auzi un foșnet. Se uită în dreapta, se uită în stânga, dar nu văzu nimic. O păsăruică încerca să-și vadă puișorii.
-Ea trebuie să fi fost, se gândi fata de împărat. Și-și continuă drumul.
– Nu-i așa Zeni că azi e o zi frumoasă , zise fata. Vrei să mergem să facem o baie în râul de sub povârniș ? Nu am mai fost demult, tare de mult și Doamna Salcie cred că ne așteaptă să ne vadă. Ea știe multe povești frumoase.
Am uitat să vă spun că Luna știa foarte bine viersul păsărelelor, glasul apelor și al copacilor și al animalelor. Vorbea în fiecare zi cu florile din grădina castelului în care stăteau ei și le cânta cântece nemaiauzite și nemaiîntâlnite prin acea împărăție, de toți se minunau de unde știa ea așa de bine să le cânte.
-Bineînțeles, răspunse cu o voce răgușită cățelușul Zeni, care deși avea foarte mulți ani, era mereu vesel.
Și porniră împreună spre povârniș, ca să se întâlnească cu Doamna Salcie. Aceasta era o doamnă foarte respectabilă. Uneori era țâfnoasă, mai ales dacă o trezeai din somn, pentru că ea dormea foarte mult. Și dacă o trezeai din somnul ei de la nămiez, își ieșea din firea ei blajină și te lovea cu nuielușele ei subțirele pe unde nimerea. După care se freca la ochi și lua apă în pumni ei mici, se spăla și apoi se așeza la taclale cu cel care-i stricase somnul.
Acum Luna și Zeni mergeau încet ca să n-o trezească brusc și să n-o sperie ca să nu-i lovească Doamna Salcie cu nuielușele.
Se apropiară încet încet de ea, dar Doamna nu dormea. Se spăla pe față, își întindea nuielușele spre cer.
Doamna Salcie avea o scorbură mare și ca să vorbești cu dânsa, trebuia să te bagi în scorbura ei, altfel nu auzea ce spui. Luna dădu să intre în scorbură împreună cu cățelușul ei, când auzi un cântec foarte frumos. Se opri și se întoarse spre drumul din Pădurea de Topaz, nu cumva de acolo venea ? Dar cântecul se opri. Se dădu la umbra salciei și așteptă. Iar începu să se audă același cântec, de data aceasta și mai aproape. Luna era foarte mirată că aude pe aici așa un cântac frumos și nemaiauzit de dânsa. Oare cine să fie ?
Cățelușul Zeni începu să latre spre Pădurea de Topaz.
o Zeni, nu mai lătra, să vedem cine vine încoace, zise Luna către cățelușul ei.
Mare îi fu mirarea Lunii când văzu de acolo venind un ciobănaș cu mioarele lui. El cânta foate frumos la fluier și le doinea mioarelor. Și ciobănașul venea încet cu turma lui direct spre Doamna Salcie. Atunci, Luna se ascunse repede împreună cu Zeni în scorbura salciei plângătoare. Ciobănașul doinea și așa frumos zicea din fluierul lui încât Lunii îi venea să iasă afară din scorbură și să vorbească cu el. Dar știa că nu se cade și atunci ciobănașul se așeză pe iarba de pe tăpșan. Mioarele lui intrară în apă să se răcorească.
Luna îl văzi mai deaproape si-i căzu drag. Era frumos, înalt, cu părul negru ca pana corbului, o mustăcioară abia mijită în colțul gurii, și niște ochi verzi scăpărători că de, cum se făcea că direct la Luna se uita în scorbură, dară pe ea n-o vedea. Și ofta Luna și se uita la el. Dar vezi bine că se făcea noapte și ea trebuia să ajungă la castelul împărătesc unde o așteptau împăratul și împărăteasa.
Ieși binișor pe cealaltă parte a scorburii, că vezi bine ciobănașul era nou prin părțile locului și nu știa el meșteșugul acestei scorburi, și plecă Luna spre castel, dar tot cu gândul la ciobănașul subțirel și frumușel.
Trecu o vreme și fata nu se mai gândi la el, îi ieși din minte. Își relua plimbările ei prin Pădurea de Topaz și rar mai ajungea acum la Doamna Salcie, pentru că venea toamna și acum era mai frig afară, iar Doamna Salcie își pierdea nuielușele frumoase încet încet și era și mai țâfnoasă decât de obicei.
Într-o dimineață, când afară începu așa o ploicică din alea care nu se mai termină, bătu cineva la poarta castelului. După puțin timp se înfățișă la împăratul un flăcăiandru, subțirel, frumușel, cu părul nergru ca pana corbului și cu mustăcioară în colțul gurii. Mare îi fu mirarea fetei când dădu cu ochii de el și se făcu rumenă rumenă în obraji, așa de rumenă că ziceai că-i ca mărul copt. Împăratul văzu toată trebușoara asta, dar nu zise nimica, ținu pentru dânsul. Ce să vă mai spun că și ciobănașul nostru văzu, dar nu știa el pricina fetei de împărat. Dar vedeți dumneavoastră cum o văzu ciobănașul îi căzu și lui dragă și nu știu să ascundă licărul din ochii lui verzi.
-Ce-i cu tine, voinice ? De ce-ai bătut tu la poarta castelului meu, zise împăratul.
-Împărate-Luminate, am venit să mă bag argat la Luminăția voasră, dacă nu vi-i cu supărare. Am fost ciobănaș, dar mi-a mâncat ursul mioarele și am rămas pe drumuri. Sunt om vrednic și de nădejde, Împărate.
– Împăratul căzu pe gânduri. Pasămite el băgase de seamă licărul din ochii ciobănașului și roșeața din obrajii fetii lui și acum nu mai știa ce să facă. Milă îi era de el, că vezi bine, nu mai avea turmă s-o pască și el era un om bun, împăratul. Se gândi el ce se gândi și-i zise așa ciobănașului :
-Eu nu te-oi putea primi la mine ca argat, dară te trimit cu vorbă la frate-miu, Împăratul Roșu care o să te ia el la el. Dară, ai de grijă că trebuie să pleci degrabă, mâni în zori să fii deja departe de curtea mea. În noaptea asta poți să mâi la mine. Dară mâni dimineață să nu mai fii aci. Îți dau merinde de drum, că drumul e lung și anevoios, îți dau și o ploscă cu apă, că ți-o ajunge, și așa să rămâie vorba între noi.
Ciobănașului nu-i prea venea lui la socoteală cum vine treaba asta, dar n-avea încotro.
Se duse la grajdurile împărătești și găsi acolo toate cele de care îi zise împăratul. Numai astîmpăr și somn nu găsi. El sta tot cu gândul la fata împăratului. Și ce-i veni lui în gând ? Se duse de o pândi pe fată. Fata, era la curtea cea mare a împărăției și vorbea cu împăratul. Nu auzea el foarte bine ce zicea, dară își dădu repede seama cum că era vorba despre dânsul, că vedeți dumneavoastră, era el ciobănaș, dar prost nu era. O văzu pe fata împăratului plângând. Își făcu curaj și crăpă un pic fereastra. Și ce-i auziră urechile lui ? Luna îl ruga pe împăratul să nu-l lase să plece de la Împărăție pe ciobănaș, pentru că-i era ei drag.
-Bine-i mai păru ciobănașului, pentru că vă zisei că și lui îi picase cu tronc fata împăratului și nu știa cum să facă să rămâie la castel.
-Dar când l-ai mai văzut tu, draga tatii, zise împăratul.
-Tătânele meu drag, l-am văzut într-o zi din vara asta când mergeam cu Zeni la Doamna Salcie de sub povârniș. El venea cu mioarele lui și cânta un cântec așa de frumos, că eu nu l-am mai auzit. Dară el să știi că nu m-a văzut atunci. Că eu m-am ascuns în scorbura salciei plângătoare. Iar când se întunerici afară, m-am strecurat pe dindos, pe cealaltă parte a scorburii așa fel că el nu mă văzu deloc.
-Lasă că te văzu acum, își zise împăratul în gândul lui. Și atunci ce dorești de la mine fata tatii, zise cu glas tare împăratul ?
– Tăticul meu drag, rogu-te fierbinte, nu-l trimite de la curtea noastră, că l-am văzut eu că-i om bun, așa îmi zice mie inima. Lasă-l să stea la noi o vreme, să vezi că nu e om rău. Și dacă nu ți-o plăcea, atunci să faci cum vrei dumneata, eu n-o să mă mai împotrivesc.
Împăratul se gândi ce se gândi și nu reușea să vină la o idee. Se uita la împărăteasa lui, iar ea îi zicea și ea că ar fi bine să asculte rugămintea fetei, că nu are ce se întâmpla rău. Tare greu îi veni împăratului să zică nu, dar nu zise. Vedeți dumneavoastră trebuia să-și calce cuvântul de împărat și în plus el simțea că nu-i tocmai bine să mâie la el la castel ciobănașul ăsta, că-i va aduce bucluc.
Dară așa rămase, după voia fetei, că doar o iubeau amândoi ca pe lumina ochilor lor. Ciobănașul se duse la locul lui de dormit și dormi un somn lung și ușor. Se trezi de dimineață și zise :
-Tii, ce somn bun am mai dormit, că de când mama mă făcu n-am mai dormit așa un somn bun. Și cum sta el așa ușurat, știind ce se va îmtâmpla, vine un argat împărătesc să-i aducă vestea. Întocmai cum știa și el cu o seară înainte.
Își puse hainele cele noi, care veneau ca turnate pe dânsul și care-l făceau și mai mândru și se înfățoșă la împăratul.
-Bagă de seamă, îi zise împăratul cu glas aspru. Te primesc să mâi la curtea mea o vreme, până se desprimăvărează încolo. Să nu care cumva să-mi ieși din cuvânt că unde-ți stau picerele, acolo o să-ți stea capul. O dată cu capul tău să nu-mi faci altceva decât ți-oi spune eu.
Ciobănașul îngenunche și zise :
-Așa voi face, Împărate-Luminate. Și inima îi râdea într-însul, mai ceva ca pân-acum, că de era așa de aproape de aleasa inimii lui.
– O să fii argatul meu. Așă că, mâini de dimineață, de cum s-o crăpa de ziuă, pornești. Pornești să-mi aduci vița care face strugurii cu totul și cu totul de aur. Vreau s-o plantez la curtea mea. Și vreau să fiu mândru de tine. Unde se unesc apele cu pământul, acolo e vița ceea și acolo ai să te duci tu să mi-o aduci. Înțelesu-m-ai ?
-Înțelesu-te-am, Împărate, înțelesu-te-am.
Cu capul plecat, ciobănașul ieși. Mâine va pleca la drum. Se vede cât de colo că împăratul îi cam poartă sâmbetele și nu-i vine la socoteală să-l știe pe el prin preajma fiică-sii. Se sfii să-i spună împăratului că el nu știe unde este locul ăsta de se unesc apele cu pământul ca să nu-l ia de prost și să nu mai aibe ce căta la curtea lui. Și nu-i mai râdea inima-n el ca pân-acum.
Luna când auzi unele ca acestea începu să plângă cu lacrimi amare. Era sigură că o să-l piardă pe ciobănaș. Mai bine l-ar fi lăsat să plece, barem l-ar fi știut în viață, așa poate să moară din cauza ei. Se duse la ciobănaș și-i zise :
-Du-te degrabă, fugi cât mai poți. Ți-l dau pe Zeni al meu să te conducă pe drumul cel mai scurt afară din împărăție. Tata n-o să știe nimic până mâine dimineață.
-Nu, n-o să fug. O să mă duc să aduc vița care face struguri cu totul și cu totul de aur. Dar nu mi-ar strica ajutorul lui Zeni, cine o fi el.
-Zeni e câinele meu credincios. Ți-l dau. E prieten bun ; la nevoie nu te va lăsa. Și îți mai dau, uite, și un licurici, să sufli de trei ori peste el și se va aprinde. Îi zise ceva licuriciului care zbură la el în buzunarul de la piept.
A doua zi de dimineață ciobănașul își luă merindele și porni la drum. Merse el ce merse, cale lungă de să nu îi mai ajungă. Când văzu că mai încolo așa se unea cerul cu pământul.
-Măi să fie, măi să fie, ptiu. Nu mai văzui așa ceva de când mama mă făcu. Iată că împăratul avu dreptate. Mai merse el ce mai merse și tot gandindu-se la fata imparatului aluneca si căzu într-o prăpastie cu tot cu Zeni. Acolo așa dacă căzu, nu mai știa încotro s-o mai apuce. Stătu el la gânduri când îl văzu pe Zeni că pornește. Se luă după el și ajunse la un codru întunecat. Măi, dar era cu adevărat întunecat că nu se alicea nimica, nici frunza de creanga de copac nu se vedea. Apoi își aduse el aminte de licuriciul din buzunarul de la piept și suflă de trei ori peste el. Îl scoase și se făcu ceva lumină în jur de putură să înainteze. Merseră ei ce merseră prin codrul întunecat când deodată le ieși în cale un pitic. Se spărie tare de tot ciobănașul nostru, că de, el nu era obișnuit cu arătări de-astea, el le știa doar pe toate mioarele lui.
-Unde te duci tu ciobănașule, zise piticul.
-Măi, dar ce arătare mai ești și tu și cum te cheamă, zise ciobănașul făcând un pas mai la o parte așa, să nu-i cadă piticul în cap.
-Sunt piticul din Codrul de Aramă. Mă cheamă Hompi. Îmi place să sar într-un picior, să dorm mult și să spun ghicitori. M-ai cam trezit acuma tu, dar era vremea să mă trezesc pentru că mi-e tare foame. N-ai ceva de-ale gurii ? Că mi s-a lipit burta de spate de foame !
– Ba am, zise ciobănașul. Și scoase din traista lui merindele de la împăratul. Și mâncară ei ce mâncară, dară veni vremea ca ciobănașul să plece mai departe, că el avea treaba lui.
-Hompi, să știi tu acuma că eu am să mă duc la drumul meu că deja este târziu. Și unde mă duc eu n-oi putea să te iau și pe tine.
-Dară unde te duci ?
– Mă duc să aduc vița care face struguri cu totul și cu totul de aur pentru împăratul din Pădurea de Topaz.
-Dar ce pădure mai e și asta ? Eu nu știu decât de Codrul de Aramă, care este cea mai mare pădure. Și eu am auzit de vița asta, dar am mai auzit că cine s-a dus acolo nu s-a mai întors nici viu nici mort. Ia-mă și pe mine cu tine că ți-oi fi și eu cândva de folos.
-Bine, se învoi ciobănașul și plecară mai departe amândoi. Și merseră ei ce merseră, și vezi bine că era spre seară când se întâlniră ei doi, și scoase ciobănașul licuriciul. Și făcu așa o lumină mai mare, pesemne așa era el că în prima noapte dădea mai puțină lumină și în a doua seară mai multă lumină.
-Taci că-i bine, zise ciobănașul. Iară piticul Hompi se bucura foarte și sărea într-un picior pe lângă Zeni.
Se puseră ei la tulpina unui copac să doarmă. Hompi adormi imediat că era frânt de oboseală. Dar ciobănașul nu putea pune geană pe geană și stătu așa cu ochii pironiți pe cerul plin de stele și cu ochii la Lună până despre ziuă. Când mijea de ziuă, se ridică ciobănașul și se scutură ca și când avusese un vis.
-Măi da’ ce vis avusei eu, zise ciobănașul.
-Ce vis, zise Hompi.
-Păi se făcea că eram la curtea împăratului din Pădurea de Topaz. Și acolo era multă lume, multă lume. Și nu știam eu de ce era așa de multă lume strânsă acolo. Și am văzut-o pe Luna că plângea și zicea că nu vroia să plece după niminea. Că împăratul vroia s-o dea după unul dintre prinții veniți s-o pețească. Care va să zică vrea s-o mărite cu altul cât sunt eu plecat, că știe că n-am să mă mai întorc viu.
Se ridică ciobănașul mai abătut ca până acum, și plecară tustrei la drum. Cum meregau ei așa, la un moment dat se porni un vânt așa de puternic, că îi zbură căciula de pe cap. Se uitară de jur împrejur, dar nu văzură nimica. Zeni începu să latre.
-Care ești acolo și nu ne lași să ne vedem de drum?
Nici nu apucă bine să-și termine vorba, că apăru o pasăre mare, uriașă, cu ăripile care se întindeau peste tot Codrul de Aramă, cu ciocul mare cât șapte copaci, cu gâtul lung, lung cât o zi de post, cu picioare de taur și cap de leu.
Cei trei înmărmuriră de groază. Dar ciobănașul își reveni repede și-și scoase sabia gata de luptă.
-Maică, măiculița mea, ce namilă o mai fi și asta? Că nu mai văzui așa ceva de când mama mă făcu.
Dar nu mică îi fu mirarea când văzu că pasării îi curgeau lacrimi. Pe cât era de mare pasărea asta, pe atâta de blajină era.
-Măi, dar păsăroiul ăsta plânge.
-Păi cum să nu plâng, îi zise păsăroiul, dacă mi-au pierit puișorii? Aveam și eu două zeci de puișori frumușei, dar nu mai am niciunul. Pe toți mi i-a mâncat Iasma Bălților.
-Ce e Iasma Bălților, întrebă nedumerit ciobănașul.
– E o femeie rea, care a fost osândită să trăiască în bălți pentru că nu vroia să aibe grijă de copilașii ei, și e așa de mai multe sute de ani. Și tot la niște ani se ridică din ape și ne atacă pe noi să ne mănânce puișorii pentru că ea nu mai are. Și anul trecut mi i-a mâncat și anul ăsta a venit iar că au fost buni puișorii mei că eu am avut mereu grijă de ei.
Uite așa plângea bietul păsăroi că mai că-i venea și ciobănașului să plângă de mila lui, dacă nu se spăimânta foarte tare când vroia să se apropie mai bine de dânsa s-o ia în brațe.
-Unde vă duceți voi? Întrebă la un moment dat păsăroiul cu picioarele de taur.
-Noi ne ducem să aducem vița care face struguri cu totul și cu totul de aur.
-Aoleu, aoleu, maica mea, începu să se văicărească din nou păsăroiul. Nu vă duceți. Că n-o să vă mai întoarceți nici vii nici morți d-acolo. Vița asta de vie este tomna la Iasma Bălților.
-Păi dacă e pe așa, hai și tu cu noi. Că ți-oi vedea copilașii pe care i-ai perdut.
-Nu viu, nu viu, că așa o haină de femeie nu se mai există pe fața pământului. Nu vă duceți nici voi. Că cine te-o trimes a vrut să se scape de tine. Că nu te-i mai întoarce d-acolo cu capul pe umeri nici pe de lături.
-Noi să știi că pornim, zise ciobănașul. Am promis că ne ducem și-o aducem, ne ducem și-om aduce-o. Acu’ că aflarăm unde se află astă viță, ne-om duce și-om aduce-o la împăratul.
Zis și făcut. Când văzu și văzu păsăroiul că ciobănașul nu glumește, mai că-i venea și lui să se ia după ei. Și zbura către ei, făcea un vânt puternic și apoi se oprea pe-un copac care trosnea din toate încheieturile, se crăpa în două și apoi păsăroiul pleca și se așeza pe un altul. Așa se face că pe unde treceau ei erau numai copaci făcuți bucăți bucățele. După un timp își luă inima în dinți și îi zise ciobănșului că ar vrea totuși să vină și el cu ei la drum. Ciobănașul se bucură să mai aibe un tovarăș și porniră mai departe. Și merseră ei ce merseră, merseră ei ce merseră, cale lungă de să nu le mai ajungă, când dădură peste o apă mare, mare de tot. Se uitară toți în jur și văzură că nu mai era rost de întors. Era apă în stânga, apă în dreapta și în fața lor numai apă. Nu puteau decât să facă drumul îndărăpt. Apa asta era așa de murdară și de urît mirositoare că abia dacă puteai sufla. Trebuia să-ți ții răsuflarea din timp în timp că altfel nu puteai înainta.
Ciobănașul nu stătu mult pe gânduri și se băgă în apă. Îl luă și pe Zeni pe umărul lui și pe piticul pe celălalt umăr și se băgă în apă. Apa îi veni mai la început până la glezne și se minuna el că e așa de mică. Mai târzâu așa se făcu până la genunchi și apoi se făcu până la brâu că abia dacă mai putea fi zărit de păsăroiul care rămăsese pe margini și nu-i venea lui la socoteală cele ce se întâmplau acolo. Dacă văzu și văzu că nu e chip să-l vadă venind îndărăpt pe ciobănaș, păsăroiul își luă avânt și se duse și el spre ei. Ce să vă spun eu dumneavoastră că îi trebuiră trei zile și trei nopți încheiate ca sa-l ajungă pe ciobănaș de pe urmă. Că eu uitai să vă spun că avea un ochi păsăroiul ăsta de te băga în sperieți, așa de bine vedea cu el. Și cum îi ajunse de pe urmă, îl înhăță pe după umeri pe ciobănaș și mi ți-l aruncă dintr-o dată pe spatele lui mare și larg, de era să-i scape fluierul ciobănașului și-i trosniră toate oasele. El care doinea la fluierul lui și care-i mai ostoia dorul de casă și de fata împăratului. Și se tot gândea el la toți Feții-Frumoși care veneau de-acum s-o pețească și tare se mai cătrănea când o vedea cu ochii minții pe fata împratului la brațul vreunuia. Și atunci prindea mai tare și mai cu dor și jale să cânte din fluierul lui.
Și zburară, și zburară ei multă vreme. Când deodată în fața lor se făcu așa un castel cu totul și cu totul de aur. Era pe pământ așezat castelul ăsta, în mijlocul apelor urât mirositoare și împuțite de hoituri. Se dădură jos tustrei de pe spatele păsăroiului și ciobănașul bătu de trei ori în poarta castelului. Niminea nu-i răspunse. Când auziră ei așa ca un vuiet de ape care se varsă peste maluri. Se uitară ei pe da-rândul dar nu fu chip să vază ceva sau pe cineva. Vedeți dumneavoastră ei o așteptau pe Iasma Bălților. Șintr-o dată le îngheță sângele în vine. Se făcu bezna beznelor de nu mai puteau să mai vadă nimica. Ciobănașul își aduse aminte de licuriciul din buzunarul de la piept, suflă de trei ori peste el și se făcu lumină atât cât să nu-și bage deștele în ochi. O ceață când groasă când subțire se tot învârtea în jurul lor și le dădea târcoale. Și se lungea și se împreuna cu balta din jur și parcă și mai abitir ieșeau miasmele bălții la suprafață. Ciobănașul scoase sabia, dar pas să nimerească. Așa de repede se învârtea în jurul lor. Păsăroiul își fâlfâia și el ăripile lui mari, lovea cu picioarele de taur, răgea și vroia să muște, dar nici el nu avu mai mare sorț de izbândă. Și unde loveau ei se învolbura apa și mai tare. Și mai greu era să mai răsufli. Și lovea cu sabia lui și mai încrâncenat. Dar unde dădeau ei, se despărțea în două ceața, se subția și apoi se făcea la loc. Dacă văzu ciobănașul că nu-i chip s-o răzbească cu una cu două pe Iasmă, le zise lui Zeni și lui Hompi:
-Duceți-vă de căutați vița care face struguri cu totul și cu totul de aur. Și când o veți găsi, Zeni să latri cum știi tu, că noi om veni de-om lua-o.
Zis și făcut. Cei doi fugiră să caute vița, iar ciobănașul cu păsăroiul continuară să se lupte cu Iasma. Dar pe clipă ce trecea, tot mai frig se făcea și ciobănașul era acum cu părul și cu mustăcioara lui cu chiciură pe ele. Era ca un moș de optzeci de ani și nici pe departe un flăcăiandru frumos și drept. Și lupta se purta din ce în ce mai anevoie, că nici păsăroiul nu mai era cel de mai dinaite, că și lui îi îngheța sângele în vine. După ce se luptară și se luptară ca să nu înghețe cu totul, până la ziuă,Iasma prinde a-i întreba:
-Ce vreți voi de la mine? La ce-ați venit să-mi călcați tărâmurile?
-Am venit să luăm vița care face struguri cu totul și cu totul de aur, zise mândru ciobănașul.
Cum auzi de asta Iasma Bălților, cum se transformă într-o femeie naltă, slută, slăbanoagă de-i numărai coastele, cu părul vâlvoi și gheare de vultur. Și dătu să și le înfigă în carnea ciobănașului, dar acesta cum era sprinten, repede se dătu în lături și Iasma își înfipse ghearele într-un zid de-al castelului, care începu să crape. Și o dată cu zidurile, începu să crăpe și pământul de sub el. Și crăpa de trosnea din toate încheieturile. Și la un moment dat, din cogeamitea hăul care se făcuse în locul castelului, răsări un vârf verde , ca o plantă. Și se făcu tot mai mare, tot mai mare și mai mare până ajunse la cer. Și într-o clipă văzură că verdeața asta începe să facă flori, să facă fructe care începură să se coacă și uite că ca de când mă apucai eu de povestit fructele se făcură niște struguri cu totul și cu totul de aur. Iasma turba de furie că au ajuns nevolnicii ăștia să știe ei unde este vița. Și încerca din răsputeri să-și scoată ghearele din zidul castelului și nu reușea. Și o dată cu castelul care se cobora și făcea loc hăului se ducea și ea cu el în jos în străfundurile pământului. Și cu ultimele puteri strigă:
-Să n-ai parte ciobănașule de ceea ce ți-ai dorit. Să stai și să te uiți la ea și să suspini în fiecare noapte, iar ziua să alergi neîncetat s-o găsești și să n-o afli decât în nopțile geroase de iarnă. Iar ea să fie atât de departe de tine încât să nu te poată vedea și auzi, și să colinde zi și noapte să te afle.
Se miră ciobănașul nostru de ce zise Iasma, dar lăsă să treacă. Cățelul Zeni lătra din toate puterile gata să răgușească. Găsise vița. Se duseră amândoi la Hompi și la Zeni și când să smulgă vița, păsăroiul auzi un ciripit de păsărele. Ciobănașul nostru trase o dată cu putere și vița se smulse din locul ei de parcă niciodată nu fusese acolo.Toată fața păsăroiului se lumină.Erau puisorii lui.Toti douazeci,slabi si speriati dar teferi si nevatamati.Și așa se bucură de toți douazeci odată că era să-i înghită pe toți și să nu mai rămâie niciunul din ei pe fața pământului.
Acuma, dacă văzură ei că izbândiră, plecară imediat pe ăripile păsăroiului. Ajunseră la Pădurea de Aramă și acolo se pregătiră să-și ia rămas bun de la piticul Hompi. Dar acesta nu vru să audă de o despărțire și îi pofti să înnopteze la el în pădure, că loc e destul pentru toată lumea și de-ale gurii are el pentru toți.
-Măi, Hompi, făcu păsăroiul, da’ să știi că nouă ne e tare foame.
-Este pentru toată lumea de-ale gurii, zise oarecum supărat Hompi.
Se puseră ei să-și potolească foamea și apoi să se culce. La un moment dat, ciobănașul se trezi în lătratul lui Zeni. Alătra la Hompi, care era cu vița de vie în mână și încerca să-l adoarmă pe Zeni. Sărea într-un picior și cânta el așa un cântec nepământean. Și Zeni alătra din ce în ce mai înfundat. Ciobănașul se ridică și zise:
-Dă-mi înapoi vița că de nu unde-ți stau picerele acolo o să-ți stea capul.
-Hompi sălta mereu îmtr-un picior și nu vroia în ruptul capului să dea drumul la viță. Apoi se învoi și zise așa:
-Dacă știi să-mi dai răspuns la următoarea ghicitoare, ți-oi da-o ciobănașule, zise viclean piticul. Și zise:
”Cina are limbă, dar nu vorbește
Fuge și nu se oprește niciodată din drum
Și nu se întoarce niciodată îndărăpt.”
Păsăroiul și Zeni se pleoștiră de tot. Se gândeau că au fost degeaba până la capătul pământului, că or să se întoarcă cu mâinile goale. Așa ghicitoare niminea nu putea ghici. Dar cum vă spusei, ciobănașul nostru nu era deloc prost. Și dete răspunsul pe dată:
-Timpul are limbă, dar nu vorbește, fuge și nu se oprește niciodată și nici că se mai întoarce îndărăpt. Timpul, piticule.
Când auzi piticul una ca aceasta, nu mai putu de furie. Se roși tot și începu să sară într-un picior și apoi de pe-un picior pe altul și-și smulgea ultimele fire din cap. Și se jura că ghicitoarea asta n-o mai ghicise niminea până acuma. Și uite-așa fu nevoit să-i dea vița de vie înapoi.
Acuma poți și tu să-mi răspunzi la o întrebare, piticule?
-Da, zise piticul numărându-și supărat firele de păr rămase în cap.
Ce vra să zică ce mi-a zis Iasma Bălților?
Și-i zise așa:
-Bagă de seamă, ciobănașule. Ce ți-a zis Iasma Bălților nu e lucru de șagă. Dară eu nu te pot ajuta. Fă și tu cum oi ști mai bine. Știu doar că vița asta te apără pe tine de toate. Dac-o dai din mâna ta, că tu ai smuls-o, nu îi mai fi tu de-atunci încolo.
Ei, dar asta chiar că i se păru ciobănașului și mai năstrușnic. Cum adică să n-o dea din mâna lui? Că el s-a dus după ea unde se unesc apele cu pământul pentru împărartul din Pădurea de Topaz și pentru fiică-sa. Și cum zise lucrul ăsta, piticul dispăru și dispărură și păsăroiul cu puișorii lui cu tot. Apoi acum nu mai rămaseră decât ei doi, dar și cu vița care se făcea tot mai frumoasă de cum se apropiau de locurile cunoscute. Zeni începu să țopăie. Dădură peste Doamna Salcie.care dormea somnul ei de la nămiez și dacă auzi zgomotele lor se trezi și atunci să te ții. Îi lovea cu nuielușele ei peste bot și peste mâini, peste picioare și pe unde nimerea. Abia reușiră să scape din strânsoarea nuielușelor, că dădură peste castelul din Pădurea de Topaz. Cu greu recunoscură locurile. Pesemne dorm cu toții și de-aia nu se sună trâmbițele ca pentru străini la curtea lor. Intrară ei în sala armelor și nici acolo nu-i întâmpină nimenea. Începu să strige, doar doar l-o auzi careva. Zeni începu să alatre spre partea de nord a castelului de unde veneau tot felul de mirosuri. Se duseră într-acolo. Împăratul și împărăteasa stăteau la masă și cu fiica lor, Luna. Nu mai erau de recunoscut. Îmbătrâniseră cu toții.
-Ai venit, ciobănașule, zise cu glasul stins Luna, albă ca varul la față. Dacă mai stăteai un pic nu știu dacă mă mai găseai vie.
-Am venit și am venit și cu vița de vie care face struguri cu totul și cu totul de aur. Și arătă ce târa după dânsul, că vița se făcuse frumoasă și mare, cu struguri toți unul și unul, care mai de care mai frumoși. Acum o să ne dea voie împăratul să ne luăm, că mult am pătimit eu și piciorușele mele după urma asta.
-V-oi lăsa, zise împăratul. Și dete să pună mâna pe viță. Atuci ciobănașul își aduse aminte de cuvintele Iasmei Bălților și de ale piticului. Vru să o mai țină nițel la dânsul că tare se simțea tânăr și în putere și nu prea îi venea lui la socoteală cum de el e așa de tânăr și Luna așa de bătrână. Că atunci când plecase el.și ea era la fel e tânără și de frumoasă. Acum era cam palidă. Dar de cum se uita la dânsa, își aducea aminte că i-i dragă și-i dădu împăratului vița.
De cum o atinse împăratul mii de cârcei se uniră unii cu alții spre cer, strugurii prinseră a se zbărci, curgea un suc negru ca smoala din fiecare boabă de strugure și miasme de toate felurile ieșeau de peste tot din castel. Se făcu întuneric într-o clipă. Împărăteasa hohotea de râs și se înălță din jilțul ei spre cer ca o ceață groasă și urât mirositoare, toată transformată. Se uită mai bine și văzu că împăratul era căzut jos de pe jilțul lui și nu mai avea suflare. Iar Luna, nicăieri.
-Ce-ți zisei eu ție, nefericitule, zise un glas nepământean.
Ciobănașul înlemni. Era Iasma Bălilor, scoasă din bălțile ei și era și mai fioaroasă, mai urâtă. Să n-ai parte de ea, și nu-l ascultași pe pitic. Și ce bine făcuși! Acum este din nou a mea, vița mea de vie.
Ciobănașul simți dintr-o dată că i se lungesc mâinile și picioarele, gura,îi cresc niște dinți ca niște colți și-i ies afară din gură și îi este foarte cald. Se uită la el și văzu că are blană pe corp în loc de piele și gheare în loc de dește. Se uită apoi în sus și văzu ceva mare și rotund, alb ca varul, luminos, pe cer, ca o bilă. Vru să vorbească, dar din gură nu-i mai ieșeau cuvinte.
-Hau! Hauuu! Și începu să alerge să prindă bila luminoasă și mare de pe cer.
Și azi mai colindă peste tot ciobănașul nostru s-o atingă. Și colindă dealurile și câmpiile, munții și pădurile, luncile și văile. Și poate-l vedeți și dumneavoastră prin pădurile de pe acolo. Și dacă-l vedeți uitându-se după Lună și-l auziți urlând spre ea, să știți că e ciobănașul nostru care și acum o mai are dragă pe fata Împăratului din Pădurea deTopaz.
Iar eu încălicai pe-o șa
Și vă spusei povestea așa.
Și încălicai pe-o căpșună
Și vă spusei dumneavoastră
O mare minciună.
Și-încălicai pe-o frunză verde
Mai prost ăl de nu crede.
F frumosa, povestea copilariei mele aceea in care argatul se indragosteste de printesa si trece prin multe incercari pentru a o avea.Pacat ca acum insa nu se termina cu bine…
FFF frumoasa povestea!Si m-a impresionat foarte mult modestia de care a dat dovada printesa iubind un simplu ciobanas !Sa continuati cu povestiri la fel de frumoase !Va urez mult succes.
Mulțumesc foarte mult pentru cuvintele frumoase. Mă străduiesc să nu-mi dezamăgesc cititorii. Mai ales dacă sunt copii.