Pinul Visator – Ruxandra Manea
A fost o dată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti…
Era o dată o pădure mare și deasă. Era așa de mare că abia dacă te puteai strecura prin ea, să-ți găsești calea mai departe. Puțină lume se încumeta să treacă pe acolo. Dar avea copaci mari, falnici și făloși că nimeni nu putea să treacă printre ei. Ba se mai dusese și vorba că numai pădurarul mai avea curajul să pătrundă în afundul ei. Altfel picior de om nu o mai călcase de foarte mulți ani. Și pădurea aceasta avea copaci de toate felurile pământului. Era plină de flori și de paseri vara și primăvara. Flori de toate culorile și paseri din cele mai felurite. Toate trăiau într-o armonie perfectă și nimeni nu le deranja de la traiul lor. Toamna era o feerie să vezi coloritul multicolor al frunzelor ei. Galbene, arămii, roșii, verzi, maronii, stacojii, toate toate culorile. Și copacii mai creșteau puțin de fericire că erau atât de frumoși și nestingheriți în liniștea lor perfectă. Pentru că oamenii se cam fereau de pădurea aceasta. Iarna erau împodobiți cu haina călduroasă a iernii și niciodată nu sufereau de frig. Și asta pentru că odată, demult un trecător ar fi auzit copacii vorbind. Și i-ar auzit spunându-i așa:
-Să te duci în cel mai apropiat sat și să le spui oamenilor să nu ne mai calce nimeni pragul, că de nu, vai și amar va fi de el și de mama lui. Că de aici viu n–o mai scăpa. Noi suntem stăpâni aici!
Se întorsese atunci omul, se uitase peste tot, dar nu văzu decât niște copaci. Și în momentul în care dădu niște frunze ca dintr-un luminiș mai la o parte, frunzele se traseră singure îndărăt din mâinile lui, ca și când s-ar fi supărat. Și auzi un foșnet scurt și apăsat. O nuieleușă îl lovi peste față și-i lăsă o urmă vineție. Și apoi auzi un cântec măiastru, intonat de toți copacii din jurul lui. Se aplecau spre dreapta și spre stânga, se luau de ramuri ca și când s-ar fi luat de mâini, își înclinau vârfurile și cântau.
Omul se duse repede în cel mai apropiat sat și dădu de veste oamenilor locului ăla ce i se întâmplase. Iar aceia, se uitară cam chiondorâș la dânsul, pentru că ei nu mai auziseră de copaci care să vorbească și nici de vreo pădure cântătoare.
Și i s-a dus vestea satului acesta cu o pădure vorbitoare și cântătoare. Peste mări și țări i s-a dus vestea. Unul dintre oameni chiar a încercat să se ducă acolo să vadă cu ochii lui ce se întâmplă cu pădurea aceasta de a băgat frica în oameni. Și s-a întors cum a venit, adică povesti celor ce vrură să-i dea ascultare că încă de la început un brad i-a pus piedică și căzu de-și rupse nasul. Și se vedea că avea nasul zdrelit peste tot și vânăt. Apoi, a încercat să se afunde în pădure, dar o căprioară albă veni înaintea lui și-i zise:
-Petre, nu intra mai adânc în pădure. Copacii sunt foarte supărați pe oameni.
Petre dacă văzu că o căprioară îi vorbește, la început amuți de frică și se ghemui la pământ. Și nici că mai văzuse vreodată căprioare albe. Dar cel mai mirat a fost că această căprioară știa cum îl cheamă. Dar apoi, văzând că ea se apropie și se transformă într-o zână frumoasă, îmbrăcată toată în alb prinse și el curaj și-o întrebă:
-De ce sunt supărați pe noi copacii? Nu le-am făcut nimic. De atâția ani nu mai putem lua nici măcar bradul de Crăciun de la ea. Trebuie să mergem cale de două poști ca să cumpărăm un brăduț sau un moild, ce mai găsim și noi.
-Ba da! În fiecare an veneați și tăiați foarte mulți dintre frații și surorile lor. Și îi tăiați chiar dacă nu vă trebuiau. Și veniți și culegeți toate felurile de flori pe care apoi le aruncați sau le uitați prin vreo poiană. Vânați toate animalele, chiar dacă nu vă este foame sau frig. Le vindeți pieile ca să vă îmbogățiți. Și atunci au făcut sfat și s-au jurat să nu mai lase pe nimeni, picior de om, să intre în pădure. Afară doar de pădurar, pe care îl știu un om bun.
Omul nostru tare se mai miră și atunci se duse la oamenii din sat și le spuse toate câte auzise el. Iar oamenii au ținut și ei sfat și au hotărât să nu mai taie pădurea și florile, să nu mai vâneze decât dacă este nevoie. Și așa au făcut. Pădurarul se duse și vorbi cu pădurea. Îi spuse toate hotărârile luate de ei, dar pădurea trebuia să le dea voie să intre din nou în ea să se plimbe, să culeagă câteva flori, să bea apă și să vâneze la nevoie. Iar pădurea încuviință. Și așa cu toții erau mulțumiți și bucuroși de revedere. Pentru că și pădurea suferea din această cauză, pentru că ea îi iubea pe oamenii locului și nu dorea să fie despărțită de ei.
Așa trăiră ei mulți ani. Până când, de bătrânețe, pădurarul muri.Și oamenii îl duseră și-l îngropară lângă un izvor cu apă limpede și rece. Pădurarul își iubea mult pădurea și acolo hotărâse el ca își va petrece viața de dincolo. Oamenii se duceau din când în când să-l viziteze.
Iarna următoare, nevasta pădurarului, în timp ce era lângă mormântul soțului său, auzi din nou vorbe și șoapte. De jur împrejur nu erau decât copaci care foșneau. Și era o iarnă frumoasă, plină de zăpadă care scânteia în soare. Se apropiau sărbătorile de iarnă. Cu toții se pregăteau de sărbători. Și o dată cu sărbătorile sosea și ziua în care pădurarul venea la pădure să taie brazii pentru pomul de iarnă al fiecărei familii. Pentru că venise un alt pădurar la ei în sat cu familia lui. Și cum vă spuneam, nevasta auzi:
-Tare mi-aș dori și eu să fiu pom de Crăciun! Să fiu plin de globulețe multicolore și sclipitoare, să am bomboane, lumânări agățate de ramuri, steluțe sclipitoare, nuci și mere. Ce minunat ar fi! Și să fiu îmbrăcat în beteală lucitoare! Să cânte copiii în jurul meu, să am multe cadouri la tulpina mea! Demult visez eu la așa ceva!
-Taci, măi, zise un pui de brad. Tu nu știi ce înseamnă asta! Asta înseamnă să te taie din pădure și să nu-i mai vezi niciodată pe ai tăi! Nici pe mama, pe tata și pe toți frații și surorile tale. Nici-o-da-tă!
-Dar eu nu vreau să-i mai văd! Nu i-am văzut destul? Toată viața să-i văd numai pe ei? Vreau să-i văd și eu pe oameni în casele lor. Pentru că eu știu asta numai din povești. Uite de cincisprezece ani sunt pe pământul pădurii și nu am văzut picior de om. De ce se spune că sunt răi?
-Tu nu știi cum este! Anul trecut am avut noroc! Nu m-au tăiat! Pentru că am fugit aici, mai în afundul pădurii și m-am ascuns după o cetină mare, a străbunicului meu. Dar anul acesta nu știu, zău, dac-oi mai scăpa cu viață!
-Vai, dar ce fricos ești! Mie nu mi-e frică, zise pinul visător.
Străbunicul bradului intră și el în vorbă.Avea o voce aspră și gravă.abia dacă mai putea deschide gura din cauza scorburii mari care îi acoperea jumătatea de jos a tulpinii. Și zise:
-Nu fii naiv, voinice! Oamenii sunt răi! O dată ce i-am lăsat să ne taie de Crăciun, vor veni tot mai mulți că vor și ei un brad. Că ei se înmulțesc mai repede decât noi și au nevoie de din ce în ce mai mulți brazi. Și-i aleg pe cei mai frumoși dintre noi, iar noi nu mai avem ce face. Ascunde-te din calea lor. Fugi cât mai departe! Că te vor tăia! Asta înseamnă moarte!
Nevasta, de lângă mormântul pădurarului, nu mai știa ce să zică. Pasămite știau ei de ce vorbesc așa. Ca să înțeleagă toți că ei sunt tare nemulțumiți și că au și ei viață, iar sufletele lor de sub coajă tremură și suferă când văd ascuțișul toporului și glasuri de oameni.
Femeia plecă. Pe drumul spre casă se întâlni cu pădurarul cel nou și cu ceva oameni. Se duceau să taie copaci pentru Crăciun. Erau tare bucuroși și cuprinși de spriritu minunatelor sărbători. Nevestele lor pregătiseră turta dulce, prăjiturele și cozonac pentru Moș Crăciun. Îl așteptau cum se cuvine. Dar, mai aveau nevoie de brazii de Crăciun, ca să fie gata împodobiți în aștepatarea Moșului care venea cu daruri. Și cum vă spuneam, o ceată de oameni voinici se îndrepta spre pădure. Văduva nu îndrăzni să zică nimic despre cele ce auzise de la pin şi brazi, dar le zise cu un glas stins:
-Fiți cu băgare de seamă și aveți milă de copacii tineri și frumoși! Nu este nevoie să îi alegeți pe cei mai frumoși dintre ei. Mie, să-mi aduceți numai o cetină de brad, atât.
-Ba să știi că ți-om aduce unul cum n-ai mai văzut, și dacă tot te mulțumești cu puțin, pentru că brazii sunt și ei din ce în ce mai puțini, o să-ți aducem un pin. Vrei?
Vai, femeia noastră rămase mută. Parcă îl și vedea pe puiul de pin la ea în casă.
-Nu, nu vreau decât o cetină, atât, zise femeia speriată!
-Dar ce te-ai speriat așa, zise pădurarul cel nou? Lasă că ți-oi aduce chiar eu unul și de nu ți-o plăcea să mi-l dai înapoi și să nu-mi mai zici pădurar. Și plecară.
Plecară cu toții spre pădure. Ajunseră la marginea ei și văzură un pin frumos și tânăr. Era pinul nostru.
-Ce pin frumos, zise pădurarul Nu-l iau, poate găsesc altul și mai frumos. Pasămite că puiul de pin nu-i ascultase pe bătrânii pădurii și le ieși înaintea oamenilor. Pe părinții lui nu-i mai avea că fuseseră și ei tăiați și făcuți lemne de foc. Dar vezi că așa e viața, el era prea tânăr ca să știe.
Și plecară mai departe. Ajunseră într-un brădet. Și acolo începură să taie pe cei mai frumoși brăduți. Pădurarul cel nou, era și el foarte tânăr și nu cunoștea limbajul pădurii, că poate s-ar fi oprit ascultându-le rugămințile brăduților care plângeau și-i strigau pe părinții lor. Iar oamenii cu care venise știau că au o înțelegere cu pădurea și că puteau tăia oricât de Crăciun. Ei știau toată povestea, dar se prefăceau că nu aud. Terminară toată treba lor cât putură de repede și plecară spre casele lor. Pe drum, pinul îi urmărise. Și le ieși iar în cale. Pădurarul care își uitase de văduvă, ăși aduse brusc aminte de ea. Și văzu pinul. Nu mai stătu pe gânduri și-l tăie cu toporul. Când simți prima dată toporul, pinului îi trecură fiori reci pe spate. Apoi nu mai simți nimc. Era gata. Era tăiat. Acum începuse și lui să-i fie frică. Oare ce se va întâmpla cu el? Unde va fi dus? La cine în casă? Va fi împodobit? Măcar va ști cum este să fii în centrul atenției atâtea zile, să vezi mulți copii bucuroși că te văd și mai ales să nu se mai agațe de scoarța ta niște veverițe gălăgioase și neastâmpărate, care se aleargă mereu și mănâncă tot timpul și fac mizerie la tulpina ta. Îl cam dureau puțin crengile pentru că era târât pe jos și acum îi era și puțin frig pentru că era direct cu ramurile pe pământ.
-Ce pin frumos, zise din nou pădurarul . Ia să-l duc acasă la mine. Și așa femeia a zis că nu vrea decât o cetină și o ținea una și bună că nu vrea nici pin nici brad. O să-i duc o cetină, așa cum mi-a spus.
Zis și făcut. Se duse acasă la femeie și o găsi făcând cozonaci. Îi dădu cetina de brad și vru să plece mai departe. Dar femeia văzu zăcând la pământ un pin. Era chiar pinul pe care ea îl auzise vorbind. Tare se mai supără, dar acum nu mai avea ce să facă. Închise ușa în grabă și nu mai vru să știe nimic despre pomul de iarnă. Pădurarul cel nou se cam miră el de purtarea femeii, dar puse pe seama faptului că era acum singură de sărbători și o lăsă deci în pace.
Ajunse la el acasă și le dădu copiiilor pinul.
-Vai tată, dar acesta nu e brad, zise cel mai mare dintre ei. Pentru că am uitat să vă spun că pădurarul cel nou avea trei copii. E un pin! Noi nu avem ce face cu pinul!
-Dar este foarte frumos! O să-l împodobim pe el anul, acesta. Era foarte frumos în pădure și era mai mereu în calea mea, de parcă vroia neapărat să fie tăiat și făcut pom de Crăciun.
Pinul, abia dacă mai auzea. I se făcuse deja rău. Seva i se scurgea încet, dar sigur. Se bucură în schimb de faptul că era așa de aproape de visul lui. Cât visase el să fie un pom de Crăciun. Mai avea puțin și gata!
-Hai, băgați-mă în casă, striga pinul, dar oamenii aceștia nu înțelegeau glasul lui și își vedeau de treburile lor. Împodobiți-mă, că se pare că nu mai apuc să-mi văd visul cu ochii, zicea el din ce în ce mai stins
-Tată, noi vrem un braduț. Ne-ai promis un brăduț, zise mezina familiei.
-Bine, dacă nu vreți și nu vreți, o să vă aduc un brăduț, zise pădurarul. Mă duc chiar acum. Și pinul o să-l facem lemne de foc.
Când auzi pinul așa ceva… nu mai știa ce să mai facă. Bătrânii pădurii avuseseră dreptate. Nu-l vor! Va muri ars! Cel mai mare coșmar al tututror copacilor. Să fie ars! Și el care credea că o să simtă miros de turtă dulce, de ciocolată cu scorțișoară și mere coapte… Ce rușine!
-Nu, nu mă duceți acolo! Nu vreau! Vreau să fiu pom de iarnă!
Dintr-o dată se auzi un zgomot. Un fulger de lumină îi licări în fața ochilor. Văzu niște cizme mari, negre și o mână care ținea strâns în ea licărul de lumină care apărea și dispărea. Simți ceva rece și ca un dinte în scoarța sa. Apoi ceva foarte cald. Era lângă un foc mare. Era foarte frumos îmbrăcat în beteală albă, strălucitoare, plin de globulețe multicolore, plini de îngerași care-i cântau la harpă o melodie cam tristă și se mira de ce. Simți un miros de ciocolată cu scorțișoară și cuișoare și de turtă dulce, de cozonac. Un copil era lângă el cu o bucată de turtă dulce în mână. Și atât.
