Partea -I-

Miaunel era o pisicuta ca oricare alta, adoptata de mica de o familie de oameni, pe care ajunsese sa-i considere “parintii” ei. Acestia plecau dimineata, si veneau seara, de obicei cu cate o jucarie, mancarica, si laptic dulce. Ii placea la nebunie sa fie alintata, si ii placea la nebunie sa alinte la randul ei. Viata lui Miaunel incepea si se termina in puf, in alint, si se hranea mai presus de toate cu dragoste.
Nimic nu-i placea mai mult decat surpriza unei jucarii noi si frumoase, adusa de “mamica” sau de “taticul” ei adoptiv. Cand primea ceva nou, intai il mirosea, dupa care il atingea timid cu pernutele ei roz. Fiind o pisicuta traita toata viata in casa si in puf, labutele ei erau moi si pufoase, precum sarutul parintilor ei dimineata. Dupa ce se acomoda cu mirosul jucariei, si cu senzatia de atingere, incepea distractia. Tinand jucaria in dinti, se ducea langa “taticul” ei, stiind ca acesta va intelege. El ii lua jucaria, o mirosea la randul lui, o trecea prin labutele lui ciudate, cu degete lungi si fara pernute, dupa care o arunca, si putea incepe vanatoarea. Miaunel, cu toate ca avea nume de baiat, era o fetita care nici nu stia ce este vanatoarea. Se lasa prada instinctelor ei, si fugarea jucaria, pandind-o dupa colturi, si asteptand o miscare, un semn.
Trecu asa mult timp, si viata parea din ce in ce mai frumoasa, pana cand miaunel a asistat la momentul care nu credea ca va aparea vreodata. Parintii ei au luat-o pe cai diferite, si ea nu a avut ce sa faca. Oricat a plans, oricat a vorbit, limba ei nu a putut fi inteleasa. Nu-i era foame, nu-i era sete, de ce incercau, pe rand, sa-i puna mancare sau apa, problema ei era dragostea care-i tinea pe toti 3 uniti.
Asa ca, intr-o zi cu soare, Miaunel a zis ca va gasi o solutie sa-i atraga inapoi, si sa redevina o familie. Si ce solutie mai buna, decat sa fuga. Incotro va vedea cu ochii, incotro va putea, ei vor veni sa o caute, si vor face asta impreuna, daca a insemnat in vre-un moment ceva pentru ei. Astea fiind gandite, a inceput sa-si faca planuri, sa calculeze, si sa se decida asupra zilei in care va fi sa plece. A exersat, sarind de pe dulapuri, distante mai mari, de cat mai sus, si isi vana jucariile cu mai mare ardoare, cum nu facuse asta niciodata. Nu conta ca nu mai era nimeni sa i-o arunce de colo colo, acum planul trebuia gandit bine, si pus in aplicare ca atare. Manca bine, si avea grija sa fie curata, nu stia ce o asteapta de partea cealalta a usii.
Si ziua a venit, cand unul din parintii ei trecu pe acolo cu bagaje, din dorinta de a pleca, a fost neatent, si nu a inchis usa bine. Mianuel a profitat de ocazie, si fara nici un sunet, s-a strecurat afara. Acolo a intalnit un sir interminabil de scari, unele ducand in jos, altele in sus. Din cauza ca privise de atatea ori pe geam impreuna cu parintii ei, a stiut ca drumul spre copaci, pasarele, si alte pisici, era in jos. A coborat cele cateva etaje fara sa respire, si s-a trezit in strada. Aerul curat si rece i-a trezit simturile, dar era o lume pe care nu o mai vazuse niciodata. O dureau pernutele labutelor, pentru ca nu era obisnuita cu pamantul. A fost uimita de praful pe care nu-l mai vazuse niciodata de aproape. Stia ca trebuie sa fie o suprafata pufoasa, pentru ca asa se vedea de sus, dar nu stia ca ii va murdari blanita.
Ajunsa in strada, Miaunel si-a mai dat seama ca e ceva ce nu-i place, si anume sa vada atatia oameni, si galagia. Asa ca si-a cautat refugiu la umbra unui copac, si de acolo intr-o gaura din peretele blocului. Intrarea din peretele blocului parea batuta, si avea un miros specific, familiar – de pisica. Insemna ca mai erau si altele ca ea, si ca nu-si va petrece timpul singurica in asteptarea parintilor. Cu toate ca umbla mult noaptea, lumina puternica o obosise, si cand a intrat in intunericul subloslului, pentru ca acolo ducea acea intrare, s-a impiedicat, rostogolindu-se pe o panta lina, si plima de urme intarite in pamantul care odata a fost moale. Cand, ajunsa la baza, a deschis ochii, a fost intampinata de o sticlire verde-galbuie, mai exact doi ochisori care semanau teribil de mult cu ai ei, doar cu alta culoare. Ranjetul alb din susul ochilor, pentru ca dupa coborare nu a reusit sa stea normal, era intinsa pe spate, o infricosa, pentru un moment fiind sigura ca era ceva nenatural. Simturile i-au revenit, si intr-o fractiune de secunda era si ea in pozitie de atac, cu spatele incovoiat, blana de pe spate si doada incretita, transformand-o pe gingasa Miaunel intr-un ghem infricosator de gheare si dinti. Cu cea mai sigura voce de care putea da dovada in acel moment, a intrebat silueta ce incepea sa se contureze in fata ei, “cine esti?”. Ochii incepeau sa se adapteze luminii putine din subsol, lumina care isi facea loc prin gaura din perete din spatele ei, pe unde intrase, incepand astfel sa distinga si mai bine conturul din fata ei. Ramase suprinsa ca, desi era nervoasa, cu coada zburlita si gata de atac, deslusea o silueta blanda, cu ochii calzi, care in mod ciudat isi schimbau culoarea. Din galben-verde, devenind ceva spre un caprui inchis, care o facea sa se simta privita pana in adancul sufletului. A intrebat, de data asta tematoare mai mult decat agresiva, “cine esti… culoarea ochilor tai se schimba… de ce?”.