Cerbul fermecat – Ruxandra Manea
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost pe vremea când făcea plopul pere și răchita micșunele, când puricele se potcovea cu nouă zeci și nouă oca de fier, se sălta în slava cerului și tot zicea că-i ușor. Pe când lupul mânca mătrăgună și zicea că-i tare bună.
A fost o dată un împărat, împăratul Rudolf și o împărăteasă, împărăteasa Melis. Și ei erau tare mâhniți de ceva timp. Toată suflarea din împărăția lor era foate mâhnită pentru că ei nu aveau copii. S-au dus la vraci să le dea leacuri, s-au dus să le citească în stele, s-au dus la babe bătrâne, bătrâne de le-au dat în bobi, dar tot degeaba. Își pierduseră nădejdea de a mai putea avea copii.
Împăratului Rudolf îi plăcea tare mult să vâneze. În fiecare săptămână el mergea la vânătoare cu haita de câini după el și cu trupa de hăitași, toți oameni de omenie și cumsecade. Dimineața suna din cornul lui de vânătoare și porneau cu toții spre pădurile dese și întunecate ale împărăției. Împăratul era un om cu un boi frumos, cu părul negru ca pana corbului de-ți era mai mare dragul de dânsul. Avea o mustăcioara mică și răsucită puțin sub nări; iar ochii lui scăpărau scântei când te priveau mai cu luare aminte. Ce mai la deal la vale, era un împărat cum nu se mai găseau sub soare alții pe vremurile acelea. Și împăratul ăsta era foarte voinic și falnic. Nimeni nu îndrăznea să se puie cu el. Era drept la judecată și niciodată nu făcea rău nimăruia. Se dusese vestea în împărăție că fusese odată la vânătoare singur. Fusese plecat nouă luni încheiate din palat, și că întreg la trup și la minte dacă s-a întoarce nu va mai fi. Dar trecură nouă luni și l-au văzut la porțilele castelului teafăr și nevătămat și la trup și la fire. Pe unde-i îmblaseră piciorușele niminea nu știa, numai el. Dar de atunci împărăteasa lui, preafrumoasă între frumoase, nu mai avu liniște. Murea în fiecare zi și învia de dorul de a avea un copil.
Într-o dimineață, împăratul strânse toată haita de câini și pe toți hăitașii. Dar de data asta, blânda lui soție îi zise:
-Să nu mai pleci, să mâi acasă și să pleci mâine la vânătoare. Eu mă simț nevolnică azi să mâi singură acasă cu toți oaspeții ăștia pe care îi vom avea la noi și bine ar fi să nu pleci la vânătoare.
Împăratul avu și el o strângere de inimă, dar pregătirile erau gata și nu mai putea da înapoi. Încălecă și plecă.
Plecară cu toții. Alergară și alergară și alergară până ce ajunseră la o pădure deasă, cu iarbă aleasă, numai bună pentru toate jivinele pădurii. Acum își mai domoliră fuga și căutau un pârâu ca să le mai astâmpere setea. Copacii erau cu frunze mari și umbroase, cu paseri de tot felul care cântau niște cântece nemaiauzite și nemaicântate până atunci. Împăratul era foarte mirat și el că nu mai auzise asemenea cântări minunate, că pe aici mergea el totdeuna la vânătoare și cum se făcea că el nu mai auzise păsăretul ăsta să mai scoață asemenea viers. Găsi un pârâu cu apă limpede de-ți vedeai vârful cizmei într-însul. Se uită de jur împrejur și văzu că rămăsese singur singurel. Fu mirat de întâmplarea asta, dar nu luă seama că nu era el fricos și nici nu era prima oară când se găsea singur singurel cu calul lui.
-Dar oare unde să fie hăitașii mei? De când oi umbla eu singurel pe meleagurile astea necunoscute mie?
Se aplecă să bea apă din apa aceea îmbietoare. Deodată începu să înțeleagă viersul păsăretului din copaci.
-Nu bea apa asta, Împărate-Luminate, că nu te vei mai trezi tot aci!
-Cine să vorbească așa pe limba mea? se gândi împăratul.
Se uită în dreapta, se uită în stânga, se uită roată în jurul lui, dar nu fu chip să zărească pe cineva. Se aplecă din nou să bea apă din pumn din izvorul acela, dar iară se auziră glasurile de păsărele:
– Nu bea apa asta, Împărate-Luminate, că nu te vei mai trezi tot aci!
-Măi, dar ce să fie și cu treaba asta, zise împăratul. Arată-te la față dacă ai curajul să-mi vorbești astfel!
Se uită în dreapta, se uită în stânga, se uită roată în jurul lui, dar nu fu chip să zărească pe cineva. Se aplecă din nou să bea apă din pumn din izvorul acela, dar iară se auziră glasurile de păsărele:
– Nu bea apa asta, Împărate-Luminate, că nu te vei mai trezi tot aci!
Împăratul, dacă văzu și văzu că niminea nu se arată la față, luă apa în pumn din izvorul acela și bău. Era o apă rece și limpede că altceva nu-i trebuia nimănuia, decât să bea din ea și să doarmă. Împăratul nostru simți o toropeală în mâini, dar mai ales în picioare. Se lăsă în jos și cum puse capul pe iarba aceea și începu a sufla un vânt din acelea strașnice că nu se mai vedea om cu pesoană și nici păsăretul nu mai cântă. Să țineți minte că iarba de acolo era vrăjită.
În fața împăratului se arătă o femeie bătrână care sta la poarta unei case și cosea o carpetă cu două coșuri mari cu maci și cânta:
Fugugoaie veghigherde
Ieși Marigîgîțo din bogâgârdei.
Să gâgăm florii gâgaie
Că mi-a prugugost mintea prugugoastă.
Să gâgăm florii gâgaie
Că mi-a prugugost mintea prugugoastă.
-Ce cânți acolo mătușă? zise împăratul.
-Ia, cânt și eu că nu mai mă ascultă niminea de atâția ani buni. Și veniși tu, împărate să mă asculți.
-De, ce să fac și eu. Uite am plecat la vânătoare și rămăsei singurel aicea în pădurea asta minunată. Pe unde pot și eu să ies ca să ajung la ceata mea de hăitași?
-Uite, vezi drumul ăsta?
-Îl văz.
-Ei bine, o apuci pe el și când vei vedea că apune soarele să te ascunzi. Și să stai acolo până la ziuă, că de nu, va fi vai de tine. Ia cu tine acul ăsta al meu, un crâmpei din ața mea de cusut și un fir de păr. Atât pot eu să fac pentru tine.
Până să apuce împăratul să puie mâna pe toate cele date de femeia asta, femeia și dispăru. Se uită împăratul în dreapta, se uită în stânga, se uită deasupra și dedesubtul lui, dar nu fu chip să dea de femeie. Îi mulțimi în sinea lui pentru sfat și pentru cele ce-i dase, băgă în sân acul, ața și firul de păr și plecă. O apucă pe drumul acela care parcă nu se mai sfârșea. Împăratul începu să intre la gânduri. Oare nu-l luase peste picior femeia aia? Că prea apăru și dispăru fără veste.
Când deodată se puse să bată un vânt rece de-ți intra la oase. Și apoi se întunerici. Abia prinse împăratul să se adăpostească după un dâmb. Când o lumină puternică îi luă vederea. Calul lui o apucă la sănătoasa de-i scăpărau copitele și pas să mi-l mai ajungă careva din urmă. Împăratul era acum singur singurel. Lumina dispăru.
-Ce să fie măi cu toate astea, că de când mama mă făcu nu mai văzu-i așa ceva! zise împăratul. Stătu el ce stătu tupilat după dâmbul ăla și apoi se făcu iară ziuă. Și iar o porni la drum împăratul. Nu mai recunoștea nimic din cele ce văzuse cu o zi în urmă. Acum erau tot feliul de tufișuri mari și mici după potriva fiecărui loc în parte. Apoi merse el ce merse, până nu-l mai ținură picioarele. Când îi apăru în cale aceeași femeie, care cânta același cântec:
Fugugoaie veghigherde
Ieși Marigîgîțo din bogâgârdei.
Să gâgăm florii gâgaie
Că mi-a prugugost mintea prugugoastă.
Să gâgăm florii gâgaie
Că mi-a prugugost mintea prugugoastă.
-Ce faci aici mătușă? zise împăratul.
– Vezi că ai greșit drumul, împărate! Trebuia să te ații după lumina aia de-o văzuși ieri. Deseară, când o apărea din nou, să te ascunzi repede și când vezi că dă să se stingă să te iei după ea. Și dispăru.
Împăratul nostru nu mai știa ce să zică. Plecă mai departe pe drumul ce i-l zise femeia. Și ca dintr-o dată se făcură aceleași locuri ca până atunci. Merse el ce merse când deodată iară se abătu vântul rece de-ți intra os prin os. Nu după mult timp se întunerici. Și împăratul nostru se ascunse după un copac rămuros. Mare îi fu mirarea împăratului când văzu un cerb. Împăratul rămase înmărmurit. Nu mai putea să miște din loc deși încerca cu toate puterile lui. Pasămite cerbul ăsta era fermecat. Pentru că am uitat să vă spun că cerbul ăsta nu era un cerb ca toți cerbii, ci avea coamă, ca leii, o coamă cu totul și cu totul de aur, avea trei coarne și pe fiecare corn avea zece ramuri terminate cu pietre prețioase de-ți luau văzul numai dacă te uitai le ele, avea copitele cu totul și cu totul de argint și o coadă de aur din care dădea mereu. Cerbul bătu din copite și împăratul putu să se uite la el.
-Ce vânt te aduce pe aici, împărate?
-Împăratul era mut cum sunt muții. Nu putea să scoață o vorbuliță din gura lui.
-Ia, hai împărate că eu știu mai bine decât tine ce ți-o trebui. Și îi povesti cerbul împăratului toată istoria pe care o trăise el până atunci: cum a plecat el de la castel de lângă iubita lui împărăteasă, cum a rămas el singur singurel în pădurea cu iarba aleasă, cum s-a întâlnit el cu femeia și ce i-a dat ea.
Împăratul era și mai mut. De unde era cerbul ăsta și cum de vorbea? Dar cum își recăpătă glasul îi zise cerbului:
-Cerbule, eu sunt supărat foarte că nu pot avea copii cu împărăteasa mea.
-Eu te-oi ajuta împărate să-ți îndeplinești dorința, dară tu să nu ieși din cuvântul meu și să te juruiești mie că la sfârșit o să faci pentru mine orice lucru ți-aș cere eu.
Împăratul, de cum auzi, imediat și primi și nu mai stătu pe gânduri nicio clipită.
-Hai, suie-te pe mine și să mergem.
Și fugiră, și fugiră, și fugiră, cale lungă de să nu le mai ajungă. Când la un moment dat cerbul îl aruncă pe împărat din spate.
-Hai, dă-te jos, împărate, că am ajuns.
Se ridică de jos împăratul și văzu un bordei. Și bordeiul ăsta era foarte nalt că dacă aveai pălărie pe cap, sigur îți cădea jos.
– Nu te spăria, împărate! Ăsta-i bordeiul Mumei-pădurii, zise cerbul. Trebuie să te duci să iei o cheie din bordei. Vezi că stă dosită unde nici cu gîndul nu gândești; iară dacă se trezește Muma-pădurii, să știi că o să fie vai și amar de noi amândoi. Fii cu băgare de seamă! Și fă răpede ce ai de făcut.
Își luă inima în dinți împăratul și o porni spre bordei. Acolo sta o femeie naltă și subțire, și unde mai pui că era și slută. Sta la ușa bordeiului, dar cum să vă spui eu dumneavostră nici înăuntru nici afară. Era cu niște ochi mari și crăcănați, deschiși cât șapte sate cu oameni gospodari de pe la noi. Avea niște degete lungi ca niște crengi de stejar și cu gheare de gheonoaie în loc de unghii, că dacă le înfigea în carnea ta, praful și pulberea se alegea de tine. Ce-i vine lui și începu să cânte cântecul ce-l auzi de la femeia bătrână:
Fugugoaie veghigherde
Ieși Marigîgîțo din bogâgârdei.
Să gâgăm florii gâgaie
Că mi-a prugugost mintea prugugoastă.
Să gâgăm florii gâgaie
Că mi-a prugugost mintea prugugoastă.
Și muierea aia slută se dete la o parte și împăratul putu să intre în bordeiul ei să caute cheia. Acum se gândi el ce se gândi, dar nu putu să ia seama unde ar putea să fie ea. Că cerbul îi zisese vezi bine, unde nici cu gândul nu gândești. Ce-i veni împăratului să bage mâna în oala cu niște frunze pe ea care era pe cuptor, și care fierbea năbușit. Când scormoni pe acolo, dătu de o cheie mare și înnegrită. O luă și-o băgă într-un buzunar și plecă. Cerbul îl aștepta pitulat și el după un copac umbros.
-Luași cheia, împărate? zise cerbul.
-Luai, cerbule! zise împăratul.
Atunci hai să pornim. Și fugiră, și fugiră, și fugiră, cale lungă de să nu le mai ajungă. Când la un moment dat, cerbul îl aruncă pe împărat din spate.
-Hai dă-te jos împărate, că am ajuns.
Nu-i prea venea la socoteală împratului de ce e mereu aruncat de cerb, dar nu putea să zică nici pâs, că avea nevoie de el. Se ridică de jos împăratul și văzu o intrare într-o culă.
-Asta-i cula din codrul de argint. Să știi că e a zmeului cu coroană de argint. Are șapte capete și dacă te ajunge, te soarbe. Trebuie să intri în culă și să iei de acolo cheia. Vezi că e pusă unde nici cu gândul nu gândești, și e o cheie mare și albastră.
Își luă împăratul inima în dinți, și se duse spre culă. Acolo putu să intre foarte lesne că nu era niminea care s-o păzească. Se uită ce se uită și nu văzu cheia nicăirea. Căută împăratul o cheia mare și albastră cum îi zisese cerbul, pe da-rândul, pe da-rândul. Nu găsi nimica nimica. Când dădu să se întoarcă spre cerb cu mâinile goale, văzu un licăr mai în afundul culii. Se duse și nu văzu nimic. Licărul dispăruse. Vru din nou să plece când se împiedică de ceva. Era un pietroi.
– Ce să fac cu pietroiul ăsta? Când îl luă ca să-l dea mai încolo așa, de sub el licări o cheia mare și albastră. Tare se mai bucură împăratul că găsi ce căuta. Ieși afară. Cerbul îl aștepta pitulat bine după un pâlc de arini pletoși.
-Luași cheia, împărate? zise cerbul.
-Luai, cerbule.
Atunci hai să pornim. Și fugiră, și fugiră, și fugiră, cale lungă de să nu le mai ajungă. Când la un moment dat cerbul îl aruncă pe împărat din spate.
-Hai dă-te jos împărate, că am ajuns.
Se ridică de jos împăratul, plin de năduf, și văzu un palat cu totul și cu totul de aur.
-Ăsta-i palatul zmeilor, zise cerbul. Acum nu-i în palat decât Mama zmeilor și doarme. Ai grijă să n-o trezești că unde ne stau capetele nu ne vor mai sta dacă ea se va trezi. Du-te să iei cheia. E o cheia cu totul și cu totul de aur. Asta știu. Știu și că este ascunsă unde nici cu gândul nu gândești. Până acum ai izbândit împărate, dar de acum înainte să te văz. Și mai ai de grijă. De cum vei vedea ochiul Zmeoaicei a bătrâne să știi că se va trezi numaidecât.
Își luă împăratul inima în dinți, și se duse spre palat. Acolo putu să intre foarte lesne că nu era niminea care să-l păzească. Se uită ce se uită și nu văzu cheia nicăirea. Căută împăratul o cheia mare și cu totul și cu totul de aur, cum îi zisese cerbul, pe da-rândul, pe da-rândul. Nu găsi nimica nimica. Prin toate ungherel camerelor, prin toate pivnițele cele murdare și urât mirositoare ca niște bălți pline de putregaiuri căută impăratul. Nu erea chip să-o afle pe undeva. La un moment dat simți o răsuflare fierbinte în ceafă. Se întoarse și văzu un ochi mare care ardea totul pe unde trecea. Își aduse aminte de ce-i zisese cerbul. Ce să facă? Nu găsise cheia. Când se uită și el unde se uita ochiul mare și roșu ca focul, văzu cheia agățată de ceva ce semăna a fi nasul Zmeoaicei. Luă cheia fără să atingă dihania și fugi cât îl ținură picioarele afară din palat. Acolo cerbul îl aștepta pitulat la poarta palatului.
-Luași cheia, împărate? zise cerbul.
-Luai, cerbule.
Atunci hai să pornim. Și fugiră, și fugiră, și fugiră, cale lungă de să nu le mai ajungă. La un moment dat, împăratul zise :
-Cerbule eu simț așa ca o răsuflare rece în spate.
-Nu te uita împărate.
Și fugiră, și fugiră, și fugiră, cale lungă de să nu le mai ajungă.
-Cerbule, cerbule ori tu vrei să mă pierzi ori ba. Eu simț așa o răsuflare rece în spatele meu că-mi îngheață sângele în vine și înțepenesc aci în spatele tău.
Împăratul se uită și ce văzu? Femeia naltă și slută venea acum și mai repede spre ei. Și îi simțea împăratul răsuflarea rece în ceafă de la mare depărtare. Și fugiră, și fugiră, și fugiră, cale lungă de să nu le mai ajungă.
-Împărate, zise cerbul, ia din sân acul ăla și când s-o apropia mai tare de noi Muma-pădurii să-l arunci spre ea.
Zis și făcut. Când se apropie de ei atât tare că le îngheța sângele în vinișoare, împăratul scoase acul din sân și-l aruncă spre femeie. Deodată căzu sluta la pământ ca săgetată de sulițe o mie, și se văicărea de-ți lua mințile.
-Alelei, împărate ce-mi făcuși tu mie! Alelei! Împărate, oprește-te din fuga cerbului și stai un pic. Dă-mi înapoi cheia că nu ți-este ție de folos. Cerbul ăsta nu e cerb. O să vezi!
-Să nu te uiți în spate, împărate, că o să murim.
Și fugiră, și fugiră, și fugiră, cale lungă de să nu le mai ajungă. Și fugiră până când se unea cerul cu pământul și apoi se despărțeau din nou și apoi iar se uneau. Când deodată împăratul îi zise cerbului:
-Cerbule, eu simț așa ca o răsuflare în spate, una care mă strănge de nu mai pot să mai răsuflu.
-Nu te uita în spate, împărate. Ăsta-i zmeul din culă. Și fugiră, și fugiră, și fugiră, cale lungă de să nu le mai ajungă. Și fugiră până când se unea cerul cu pământul și apoi se despărțeau din nou și apoi iar se uneau. Și iar fugiră ca zilele și ca clipele. Când deodată împăratul îi zise cerbului:
-Cerbule, cerbule ori tu vrei să mă pierzi ori ba. Eu simț așa o răsuflare care mă strânge tare în spatele meu.
-Împărate, aruncă firul de păr din sânul tău.
Împăratul aruncă firul de păr din sân și zmeul cu șapte capete dintr-o dată se prăvăli la pământ, legat fedeleș. Și striga zmeul de mama focului după împărat:
-Alelei împărate ce-mi făcuși tu mie! Veniși când nu eram eu acasă și-mi luași cheia. Ia oprește-te să ne luptăm în luptă dreaptă! Împărate, oprește-te din fuga cerbului și stai un pic. Dă-mi înapoi cheia că nu ți-este ție de folos. Cerbul ăsta nu e cerb. O să vezi!
Cum auzi împăratul îi zise cerbului:
-Oprește-te cerbule! Vreau să mă lupt cu zmeul ăsta. Oprește-te cerbule! Oprește-te cerbule!
Cerbul gonea ca și când avea pe urma o haită întreagă de câni care mai de care mai fioroși și mai cu balele pline de sânge. Nu voia nici în ruptul capului să se oprească deși împăratul îi dădea pinteni grei în coapse și în spate.
-Nu mai da împărate, nu mai da! Că dacă m-oi opri aici ne-or rămâne și mie și ție ciolanele, hrană corbilor negri. Dacă vrei cu tot dinadinsul să te dau jos, facem mai întâi să cădem la învoială: cum de te-i da jos, eu am și fugit dacă vei voi măcar o clipă să stai să dai piept cu zmeul. Dară împărăteasa ta nu va mai putea avea copii niciodată.
Când auzi împăratul de împărăteasa lui, Melis, îndată îl podidiră lacrimile de dorul ei și uită și de luptă și de zmeu și se-nmuie tot din cap până-n picere, că acum cerbul nici nu-l mai simțea în spatele lui.
Când își reveni nițel, intră la gânduri împăratul. Ce însemnează toate astea? Cum adică cerbul nu e cerb? Dar ce e? De ce nu-i este de folos lui? Cerbul fugea de nu i se vedeau copitele lui de aur din colbul drumuli și parcă dacă se uita mai bine împăratul vedea că nici nu pare a atige pământul. Și fugiră, și fugiră, și fugiră, cale lungă de să nu le mai ajungă. Și fugiră până când se unea cerul cu pământul și apoi se despărțeau din nou și apoi iar se uneau. Când deodată împăratul îi zise cerbului:
-Cerbule, eu simț așa ca o răsuflare fierbinte în spatele meu.
-Nu te spăria, împărate! E Mama Zmeilor. Zmeoaica zmeoaicelor.Să nu care cumva să te uiți în spate că ne pârjolește pe amândoi. Și mai fugiră ei cât mai figiră, cam cât fugiră până acum și încă o dată pe atât, când împăratul îi zise iară cerbului:
-Cerbule, cerbule ori tu vrei să mă pierzi ori ba. Pe mine mă prăjește ceva la spate.
-Aruncă împărate firul de ață roșie din sân în spatele tău. Și o dată firul de ață se făcu o apă mare, mare și roșie. Zmeoaica a bătrână nu mai putea înainta.
Și atunci împăratul întoarse capul și se uită că erau destul de departe de ea că să-i mai poată pârjoli cu privirile ei de foc și pară. Era ca o zgripțuroaică, cu mâinile lungi, vinete și slăbănoage de parcă nu mâncase de trei luni încheiate decât măcriș, avea părul lung și gri și în vânt, ochii ca de mort în cap îi ardeau ca vâlvătaia focului, buzele îi erau ca niște butoaie care se rostogoleau când urla de supărare și de furia a mare că nu l-a prins pe împăratul. Și striga de pe malul celălat cu o voce spărtigoasă de-ți făcea să-ți tremure și genunchii și toate mădularele ca și când te-ar fi prins în ghearele ei negre:
-Aoleu, pui de om ce-mi ești tu! Dă-mi înapoi cheia că ție nu ți-e de folos. Cerbul ăsta nu e cerb. O să vezi! Oprește-te nițel și uită-te la mine, că nimic nu ți-oi făcea! Numai nițel să te uiți la mine că ard de dorul să te privesc o dată în ochi, că multe am auzit despre tine, pui de om!
Dar împăratul o lăsă pe Zmeoaica a bătrână să strige din toți rărunchii și pas să mai stea vreo clipită să dea crezare celor ce zicea ea.
Cum fugeau ei așa de mâncau pământul, deodată cerbul se opri brusc și-l aruncă pe împărat jos.
-Ei, dar ce-i asta, cerbule?
-Împărate, până aici ne-a fost învoiala. Eu te-am scos de pe tărâmul celălat. Că acolo ajunseși. Acum e rândul tău să-ți ții făgăduiala făcută la început.
-Da, zise împăratul. Sunt om cinstit și țin făgăduiala făcută. Ce voiești acum tu de la mine?
-Când o cădea noaptea voiesc să stai așa lîngă mine ca și cum ai sta cu Melis, împărăteasa ta. Și când ăi vedea că se crapă de ziuă să mă lași să te sărut.
-Greu lucru îmi ceri tu mie cerbule, dar fiindcă ce-am juruit rămâne juruit, așa să fie atunci. Și împăratul căzu la învoială, că vru că nu vru.
Și făcu împăratul întocmai cum îi ceruse cerbul, iar la ziuă, îl lăsă pe cerb de-l sărută. Și deodată se făcu cerbul o fată frumoasă, cu părul cu totul și cu totul de aur și mai mătăsos ca mătasea cea mai fină, cu ochii scânteietori de la soare te puteai uita, dar la dânsa ba.
Și fata asta îi zise împăratului:
-Eu sunt fata Împăratului Pădurilor fermecate. O ursitoare rea m-a transformat în cerb și am avut de așteptat trei sute de ani ca să te rătăcești tu, împărate prin pădurile fermecate, ca să pot redeveni om. De aceea te-ai rătăcit în pădurea noastră, venise și sorocul meu. Fii atent împărate! Ai trei chei acum. Când o să ajungi la castel, împărăteasa ta doarme un somn adânc de o sută de ani, cât ai rătăcit tu prin pădurile tatălui meu. Deschide ușile iatucurilor ei cu aceste trei chei. Și dorința ți se va împlini.
Buimac, împăratul căută să-i mulțumească fetei, dar nu mai avu cui, pentru că fata dispăru fără urmă. Și plecă împăratul nostru spre castelul lui, și mare îi fu mirarea când văzu toată împărăția lui cufundată într-un somn adânc, că buruienile mai aveau puțin și ajungeau la fereștile castelului, iar păianjenii înțepeniseră mândri de pânzele cele mai frumoase pe care le țesuseră până atunci. Deschise prima ușă a iatacului împărătesei Melis cu cheia luată de la Muma-pădurii, apoi a doua ușă cu cheia mare și albastră, iar cea de-a treia ușă cu cheia luată de la Mama Zmeilor. Intră în iatacul împărătesei sale și o văzu cu un prunc alături, frumos ca un Făt-frumos, așezat pe o carpetă cu două coșuri cu maci mari roșii.
Dintr-o dată totul se trezi la viață. Păsările începură din nou să cânte, oștenii toți începură să-și vadă de treburile lor pe la grajdurile împărătești și prin curtea castelului, păianjenii își dezmorțeau picioarele, iar buruienile se micșoreau din ce în ce de parcă intrau în pământ.
Tare s-au mai bucurat cei doi, dar mai ales împăratul care știa prin câte trecuse el. Și au trăit împreună până la adânci bătrâneți. Și poate că mai trăiesc și azi, dacă împăratul nu va mai fi fost plecat la o vânătoare de cerbi.
Iar eu am încălicat pe-o șa
Și v-am spus povestea mea.
Și-am încălicat pe-o frunză verde
Mai prost ăl de nu crede.
[...] Cerbul fermecat si Cele douasprezece fete de imparat, de Ruxandra Manea Soricelul Chitzchitz de Cristina Preda [...]
e geniala povestea!
Îmi cer scuze pentru întârzierea răspunsului. Abia acum am citit mesajul. Vreau să-ți mulțumesc pentru mereu frumoasele tale cuvinte cu privire la poveștile mele. Mulțumesc încă o dată.
nota999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999999
buna treaba
esti mai buna ca Cristina Preda
mare porcarie!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!