Cele douasprezece fete de imparat – Ruxandra Manea
A fost odată ca niciodată … că de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost pe vremea când se potcovea puricele cu nouăzeci și nouă oca de fier, se suia în înaltul cerului și tot zicea că e ușor și când lupii se luau cu mioarele de gât și dansau.
A fost odată ca niciodată un împărat. Și împăratul ăsta se numea Împăratul Alb. Și se numea așa pentru că împărăția lui se numea Împărăția Albă. Totul în împărăția lui era alb. Copacii, florile, apele, pământul, frunzele, fructele, păsările, peștii, animalele, totul era alb. Până și cerul era cu totul și cu totul alb.
Și Împăratul Alb avea o împărăteasă pe care o chema Împărăteasa de Cleștar. Și ei doi erau foarte bucuroși de zilele pe care le petreceau împreună. Dar fericirea lor nu putea fi deplină pentru că nu aveau copii. Degeaba se rugase împărăteasa la Dumnezeu, degeaba se rugase cu lacrimi amare seara în iatacul ei. Nu putea face copii. Împăratul era și el foarte mâhnit din această pricină; dar nu era deloc mânios pe preafrumoasa lui împărăteasă. Și ca semn al tristeții lui a hotărât să-și taie în fiecare an părul, iar împărăteasa a hotărât să-și lege o panglică în cosiță. Și în fiecare seară se gândeau ce bine ar fi să aibe și ei măcar un copilaș, care să le bucure bătrânețile.
În fiecare dimineață împărăteasa ieșea la fereastră și-și privea cosița și panglica și-și spunea:
-Niciodată nu voi avea copii. Ce tristețe! Aș da orice să pot avea măcar un copilaș. Își punea un trandafir alb în păr de pe tipsie și ieșea pe terasa unde o aștepta împăratul.
Și ca în toate celelalte dimineți, și în această dimineață împărăteasa ieși la fereastră. Dar când vru să-și pună în cosiță trandafrul, în fața ei apăru o femeie. Era o femeie bătrână, cu părul alb, blândă la înfățișare. Se îmbrăcase toată în negru iar pe mână avea un coș plin cu trandafiri. Ce mirată a fost împărăteasa când văzu atâtea culori. Pentru că baba, am uitat să vă spun, femeia asta era o babă, avea trandafiri de toate culorile pământului.
-Alegeți un trandafir împărăteasă, că nu-ți va părea rău.
Ca vrăjită, împărăteasa a căutat unul alb, dar nu fu chip să-l găsească. Dezamăgită, i-a spus bătrânei că ea dorește doar trandafiri albi. S-a întors cu spatele la bătrână, spre terasa unde o aștepta împăratul. Dar când s-a întors, văzu pe masa ei un buchet de trandafiri toate culorile pământului. Tare s-a mai speriat împărăteasa noastră. Când deodată, împărăteasa aude niște cuvinte: ” Când vei vedea că unul din ei se ofilește să știi că una din ele e în pericol de moarte”.
I-a numărat. Erau doisprezece. S-a întors spre bătrână, s-o întrebe ce și cum, dar ia-o de unde nu-i. Au căutat-o toți slujitorii prin castel, dar n-au izbândit. Nu era nicăieri și pace. Cine îi spusese acele vorbe? Bătrâna? Atunci împărăteasa luă buchetul de trandafiri în mână și se duse cu el la împăratul și-i istorisi toate câte trăise în dimineața aceea. Cum a ieșit ea la fereastră, cum de niciunde a apărut bătrâna, cum avea bătrâna asta un coș mare plin cu trandafiri de toate culorile pământului, și cum au apărut cei doisprezece trandafiri nu se știe de unde pe masa ei. Dar cel mai curios i s-a păru împăratului faptul că bătrâna apăruse și dispăruse de nicăieri. Și mai tare pe gânduri i-a pus vorbele bătrânei.
-Hmmm! Făcu împăratul. Nu îi plăcuse deloc ceea ce se întâmplase și puse și mai multă gardă la porțile Împărăției Albe. Nu-i spuse soțioarei sale iubite, dar el nu se gândea decât la Țara -fără de- întoarcere.
Lăsară să treacă această întâmplare. Și-au văzut de ale lor. Făceau plimbări lungi pe jos și călare pe caii lor albi rotați, cu coamă argintie. Miroseau florile, se jucau cu fluturii și sorbeau nectarul fructelor culese cu mare grijă de ei.
Într-o zi, împărăteasa veni în culmea fericirii la împăratul. Alerga de fericire pe coridoarele înalte de cristal ale palatului.
-Împărate, soțul meu drag, am rămas grea!
La auzul acestor vorbe împăratul fu cuprins de o nespusă bucurie. Sălta în sus împăratul ca un mieluț care aleargă după mama lui. De bucurie au hotărât să dea masă mare pentru toată împărăția. Anii aceia lungi de așteptare luaseră sfârșit. Toată Împărăția Albă era în sărbătoare mare. Fiecare căsuță era împodobită cu floricele mii, albe, de marmură. Toți pomii au înflorit încă o dată, atât de mare le-a fost și lor bucuria. Ce mai sucită și-nvârtită a fost sărbătoare mare în împărăție; de la mic la mare, cu toții au jucat și au dansat. Pentru că, am uitat să va spun că cei doi împărați erau foate iubiți în Împărăția Albă. Toți erau mulțumiți de judecata lor dreaptă, când era vorba de judecată și nimeni nu avea de spus vorbe grele împăratului sau împărătesei. Și s-a auzit peste nouă mări și nouă țări de marea bucurie din Împărăția Albă. Au venit mulți prinți, regi și împărați, regine și împărătese să se bucure pentru ei. Trei zile și trei nopți încheiate a ținut praznicul la castel, și toți le-au urat să aibă sănătate, să se bucure de copilul care va veni, iar acesta să fie sănătos și norocos. Împărăteasa și-a dezlegat panglica din cosița ei, iar împăratul hotărî să nu-și mai taie părul de acum înainte.
Trecură zilele, trecură nopțile… și mai trecură tot atâtea zile și tot atâtea nopți până când, într-o duminică, împărăteasa născu un copil. Era o fetiță. Mare le-a fost bucuria celor doi. Ș i-a început din nou sărbătoarea, atât de bucuroși erau cei doi. Peste un timp, nu mică îi fu mirarea împărătesei când află că rămăsese iară grea. Dumnezeu îi binecuvântase. Și la anul care a urmat la fel și anul următor la fel și tot așa și tot așa… Acum împăratul și împărăteasa noastră aveau doisprezece fete. Dar toată marea bucurie a împăratului, era umbrită, iar el era adesea trist. Acum făcea legătura între bătrâna aceea, cei doisprezece trandafiri și cele doisprezece fete ale sale care nu semănau deloc una cu cealaltă, ca și cei doisprezece trandafiri de toate culorile ai bătrânei. Dar de ce toate fetele sale se născură într-o duminică?
Și cele doisprezece fete de împărat erau acuma mari; se duceau cu toatele la pădure, se jucau și alergau cât era ziulica de lungă; seara veneau și se îmbăiau în laptele cald de la doisprezece măgărițe și erau frumoase de la soare te puteai uita, dar la dânsele ba.
Împăratul și împărăteasa erau foarte mândri de minunatele lor fete și nu încetau să-I mulțumească Domnului pentru darul pe care li-l făcuse. Fetele erau frumoase, harnice și ascultătoare. Seara, după îmbăiere, coseau sau dansau ca niște iele, de-ți era mai mare dragul să le privești.
Într-o seară, frumoasă și călduroasă, fetele se îmbăiau ca de obicei; când a început să bată un vânticel cu un miros adormitor…
Peste toată Împărăția Albă s-a așternut dintr-o dată un somn adânc; și pietrele dormeau atât de adânc încât nimic nu se mai clintea din loc.
Dimineață, cei doi stăpâni ai Împărăției Albe s-au trezit târziu de tot, când soarele era drept deasupra capului lor. Nu-și mai aduceau aminte de ce se întâmplase cu o seară înainte. Se duseră la fetele lor care trebuiau să fie împreună pe terasa castelului, dar … acolo nu era nimeni. Au început să plângă amândoi de ce li s-a întâmplat și nu le venea să-și creadă ochilor că fetele lor iubite și atât de mult așteptate nu mai erau. S-a uitat împărăteasa la cei doisprezece trandafiri și-a văzut că începuseră să se ofilească. Au dat ordin să fie căutate peste tot, și–n gaură de șarpe, numai ca să le găsească. Împăratul a trimis veste în toate cele patru colțuri ale lumii că fetele lui au dipărut și că cine le găsește va primi de soție pe cea pe care și-o va alege. Nimeni din nici o parte nu dădea nicio veste bună. Au venit mulți prinți, Feți- Frumoși care au cerut voie să le caute. Au venit și ghicitoare care să le spună unde sunt fetele. Împăratul n-a refuzat pe nimeni. Dar niciunul dintre ei nu se mai întorcea.
Într-o dimineață, împărăteasa îi zise împăratului:
-Împărate, eu azi-noapte avusei un vis… Se făcea că eram pe terasa castelului nostru și dint-o dată a apărut bătrâna aceea care mi-a dat trandafirii de toate culorile pământului… Și bătrâna asta mi-a zis așa:
-Nu te speria, eu sunt Sfânta Duminică. Iaca de ce toate fetele tale se născură într-o duminică. Să știi că fetele tale, toate sunt furate de cel mai rău zmeu din Țara–fără de – întoarcere. Zmeul cu doisprezece capete pe care nimeni nu l-a văzut vreodată și cu care nimeni nu s-a luat la luptă. Dar eu te învăț să faci așa și să faci întocmai cum îți zic eu. Du-te în cincisprezece zile la rând la râul din dosul castelului și ia în fiecare zi apă în pumn și adu-o în ulcica asta. Nu lua nici mai mult nici mai puțin și să fie înainte de ivirea zorilor. Spune-i împăratului să se gătească de drum și mai spune-i să nu bea din ulcică înainte de a bate un vânticel frumos mirositor, că foarte rău i-o fi de nu va face așa cum îi zic eu. Mai spune-i împăratului să ia cu el prima ramură de salcie plăngătoare care-i va ieși în cale și să ia din grajd primul cal care o veni la el. Trebuie să plece repede împăratul să le salveze, că de nu…
Și m-am trezit… Nu mai știu ce urma să zică.
-Acum înțeleg eu, zise împăratul, de ce mă gândeam eu mereu la Țara– fără de – întoarcere.
S- a dus împărăteasa și a făcut exact cum i-a zis bătrâna, cincisprezece zile la rând, dimineața înainte de albul zilei și a strâns apă în ulcica lăsată de bătrână lângă râu.
Împăratul se duse la grajduri cuprins de gânduri negre. Nu știa nimic de fetele lui și iaca ce vis avu împărăteasa. Când ajunse la grajdurile împărătești, nici nu apucă să pună mâna pe gardul ce împrejmuia herghelia că un cal slab și ogrijit veni la el. Împăratul nici nu vru să-l vadă. Se dete mai la o parte și încercă să găsească un alt cal mai frumos și mai voinic. Dar n-avu nici a doua oară mai mult noroc ca prima oară. Nici acum nu-i dete atenție calului slăbănog. Când ce-i auziră urechile? Calul vorbea:
-Împărate Luminate, degeaba mai cauți altul. Eu ți-s hărăzit pentru drumul ăsta greu.
Împăratul nici nu vru să audă deși fu mirat foarte că de, calul știa că are un drum greu de făcut. Se dete mai într-o parte ca să nu-i mai simtă răsuflarea de jar a calului. Puse mâna pe un cal frumos și voinic și se gândea deja la drumul pe care-l avea de făcut. Dar calul slăbănog numai ce-i dete o copită calului iar acesta dispăru de pe fața pământului ca prin minune.
-Împărate Luminate, degeaba mai cauți altul. Eu ți-s hărăzit pentru drumul ăsta greu, zise din nou calul.
Împăratul, văzând și văzând că nu e chip de scăpare, puse mâna pe căpăstrul calului și dintr-o dată acesta se transformă într-un cal frumos, rotat de mai mare dragul să-l privești.
-Ei, bine, zise împăratul. Atunci tu să fii acela care mă va însoți la drum.
Și-a luat împăratul atunci calul drept tovarăș, și ulcica cu apă neîncepută de care îi zisese bătrâna. Și-a luat rămas bun de la împărăteasă și plecă și-o lăsă pe împărăteasă cu ochii scăldați în lacrimi mari, că plângea săraca de-i sărea cămașa de pe ea.
Ajunse împăratul la un râu și se așeză pe iarbă, când iarba părea că-i vorbea:
-Ia-mă și pe mine cu tine că rău nu ți-o părea, împărate.
-Măi, cine îndrăznește să-mi vorbească fără să se arate la față? zise împăratul?
– Eu, sunt iarba pe care tocmai te-ai așezat.
Stătu împăratul pe gânduri ce stătu, și-și aduse aminte de visul împărătesei și atunci luă un fir de iarbă de-l băgă în sân. Se ridică și fugi, și fugi, și fugi cu calul lui, cale de douăzeci de poști, până când se așeză iar la umbra unui copac. Cum stătea el așa, iaca cineva prinde a-i vorbi:
-Ia-mă și pe mine cu tine că rău nu ți-o părea, împărate.
-Măi, cine îndrăznește să-mi vorbească fără să se arate la față? zise împăratul?
-Eu sunt, o muscă pe care era tocmai o strivești sub condurul tău.
Stătu împăratul pe gânduri ce stătu, și-și aduse aminte de visul împărătesei și atunci luă musca de-o băgă în sân. Se ridică și fugi, și fugi, și fugi cu calul lui, cale de treizeci de poști, până când se așeză iar la umbra unui copac. Când dădu să stea jos, o crenguță îi dădu jos pălăria de pe cap.
-Măi să fie, măi să fie. Se uită în sus și vede că era o salcie plângătoare. Și-și aduse aminte de visul împărătesei și atunci luă crenguța de salcie plângătoare de-o băgă în sân.
După ce se odihni, se ridică să plece mai departe, pentru că Țara– fără de – întoarcere era pe tărâmul celălalt. Când lângă el se înfățișă un băiețandru tare ponosit și imos și urât ca noaptea, urât de dădea la om.
-Împărate, luminate, ia-mă și pe mine cu tine că rău nu ți-o părea, împărate.
-Măi da’ tu de unde mai apăruși, zise tare mirat împăratul. Și-și aduse aminte de visul împărătesei. Nu vorbea de niciun băiețandru. Ce să facă? Ce să facă? Stătu împăratul ce stătu la gânduri și dacă văzu că băiețandrul nu dă semne că vrea să plece d-acolo, îi zise:
-Măi, tu tare slut mai ești că mi-e frică să înnoptez cu tine în casă. Dar uite că am să te iau și pe tine cu mine la drum. Că-i mai bine să fii doi la așa un drum ce am eu de făcut. De băut și de mâncat avem, așa că hai la drum. Numai să nu care cumva să fugi când mi-o fi lumea mai dragă.
Fugiră, fugiră și iar fugiră, cale lungă și mai lungă, de să nu o mai ajungă… când, dintr-o dată același vânticel veni pe la ei. Împăratul luă o gură de apă din ulcica lăsată de baba din vis la râul din dosul castelului și apoi îi dătu și urâtului ca noaptea să bea. Vânticelul nu mai reuși să-l adoarmă pe împăratul. Și când, ce-i văzură ochișorii? Cele doisprezece fete ale sale erau în castelul din fața lui care era păzit de doisprezece cai cu șapte capete. Ce-i de făcut? Se întrebă împăratul?
-Las’ pe mine, Măria ta, că le-oi veni eu de hac.
Și unde nu mi ți-a luat băiențandrul nuielușa de salcie plângătoare și a început să bată cu ea în poarta castelului din fața lor ; o muzică nemaiauzită începu să cânte de-ți venea să dormi pe loc ; toți cei doisprezece cai se strânseră acolo să audă ce muzică încântătoare era cântată acolo. Și atunci, urâtul, îi zise împăratului :
-Împărate, aruncă firul de iarbă în fața cailor ăstora!
Și împăratul făcu întocmai cum fuse învățat, și ce să vezi ?! Toți caii cei năprasnici, care scoteau foc și fum pe nări mâncau acum o iarbă mare și verde și nechezau cu toții imnuri de slavă aduse celui care le-a aruncat iarba aceea măiastră, adică împăratului.
Împăratul nici nu mai știa ce să credă, când simți în spatele lui și apoi foarte aproape, în ceafă, o răsuflare rece și foarte frumos mirositoare.
-Ai venit, împărate, zise nimeni altul decât zmeul. De multă vreme te așteptam… Iaca începusem să-mi fac gânduri cum că n-ai să mai vii ! Hai că demult vreau să te sfărâm în bucățele și pe tine și pe ăsta de lângă tine !
Împăratul se întoarse și când văzu ce văzu era cât pe ce să cadă jos. Dar nu căzu ci-și veni repede în simțiri pentru că imosul îi aduse aminte de muscă. Împăratul scoase repede musca din sân și deodată se făcu un roi mare și gros de muște care mai de care : muște mari cu aripi colorate ca lăcustele, muște mici și care-i intrau pe nările mari și păroase ale zmeului, în urechi și în gură, încât zmeul abia dacă prididea cu respiratul, deși avea șapte capete ca de balaur. Imosul îi dete împăratului să bea o gură de apă, dar când să bea și el, adormi pe loc. Atunci împăratul se luă la luptă cu zmeul.
Lupta dură câteva zile bune, dar nimeni nu învingea pe nimeni. Iar zmeul se arăta foarte bucuros că împăratul nu poate să-l răpuie. Și mai trimise o dată zmeul acel miros adormitor asupra împăratului, dar nici de data aceasta nu reuși să-l adoarmă, că împăratul luă o gură de apă din ulcică.
La un moment dat, când amândoi erau cu puterile pe sfârșite, zmeul îi zice împăratului.
-Tu, cel ce-ai venit să-mi iei cele doisprezece fete ale mele, să știi că niciodată nu le vei căpăta de la mine. Mai bine faci cale întoarsă că fetele vor rămâne la mine de acum înainte că de nu, bucățele am să te fac și pe tine și pe ăsta de lângă tine.
Și iar se luară la luptă. Și se bătură, și se bătură iară multe zile și nopți de-a rândul, dar nimeni nu biruia. Și se sumețea împăratul și-l love ape zmeu de i se clătinau toate capetele pe rând. Apoi se sumeți și zmeul și-i dete una împăratului de căzu din șa împăratul și-și căuta sabia prin colbul înalt până la genunchi.
Deodată, cu ultimele puteri, împăratul luă ulcica și bău din ea. Erau ultimele picături. Împăratul le sorbi și dintr-o dată strânse niște puteri nebănuite. Si atunci îl luă de subsuori pe zmeu și mi ți-l aruncă de zidurile palatului de e cutremură din temelii ; și îi împlântă în inimă o singură lovitură de paloș, după care îi tăie cele doisprezece capete. Și ce văzu împăratul ? După ce-i cădea zmeului un cap, una din fetele lui era slobodă. Și tot așa până când toate cele doisprezece fete fură dezlegate din fiarele zmeului din Țara- fără de- întoarcere.
Se îmbrățișară cu toții. Împăratul parcă era beat de bucurie. Și se îmbrățișară cu toții, iar fetelor nu le venea să-și creadă ochilor că sunt din nou libere și că se pot întoarce la castelul lor și la mama lor îndurerată.
Porniră cu toții spre Împărăția Albă cu mare bucurie. Și merseră ei ce merseră, și ajunseră la pârâul cu iarba frumoasă. Și împăratul hotărî că acolo să adăsteze peste noapte.
-Măi, dar ce vrea ăsta, de nu-i dă pace fetii mele? Nu care cumva îi dă prin gând să-i cază și ei cu tronc.
Pesemne că împăratul văzuse și el cum voinicul se uita cu jind la fata lui cea mai mică, iar aceasta îi arunca ocheade și se roșea toată când el se uita la dânsa. Și-i zise împăratul urâtului:
-De acum băiete e vremea să te răsplătesc și eu pentru binele pe care mi l-ai făcut tu mie. Ia să-mi spui ce dorești de la mine, că ce-i dori aia vei primi, ba încă și mai mult că fără tine nu știu de izbândeam.
-Împărate, văd că ești cinstit și un împărat care-și ține făgăduiala făcută. Dacă mă întrebi pe mine ce voi, eu o voi pe fiica ta cea mai mică să-mi fie soață până la adânci bătrâneți.
-Împăratul se schimbă la față când auzi voia băiețandrului și se cam codea să-i răspundă verde în față că nu i-o dă.
-Ia mai gândește-te măi băiete, mai gândește-te că am să te pun prinț peste Țara Soarelui și a Florilor unde izvoarele cântă cântece minunate și unde nu mai trebuie să te gândești la nimic niciodată, nici la războaie, nici la teritorii,la nimic și o s-o iei de soață pe fata Împăratului Roș,care-i tare mândră între mândre.
-Nu! E pe ea o voi și atât. Trebuie să-ți ții făgăduiala!
Dacă văzu împăratul că nu e chip s-o scoată la capăt cu el, îi fagadui că așa va face, deîndată ce vor ajunge la curtea castelului. Nu mai avea ce face acum împratul, deși cu strângere de inimă i-a dat-o pe fiica lui cea mică. Vedeți și dumneavoastră că nu putea să o dea așa la fieștecine, unui imos pe care îl întâlni pe drum.
Îi lăsă în pace, când pe drumul de întoarcere fata lui cea mică îl prinse de mână pe urâtul și îi dădu un sărut. Iar acesta se transformă imediat într-un Făt Frumos, cu părul inelat, negru ca pana corbului, cu mustăcioara abia mijită deasupra gurii, înalt și cu straie curate și cusute numai cu fir de aur și argint. Împăratului nu-i venea să-și creadă ochilor. Bucuria lui fu și mai mare. De acum mergeau cu inima împăcată la castel și se pregăteau de o nuntă din alea împărăteștile, cum rar se pot vedea pe fața pământului.
S-au întors la castelul lor și tare s-a mai bucurat împărăteasa când și-a văzut fetele tefere și la fel de tinere și de fumoase ca și înainte de a pleca.
Au dat sfoară în țară și peste nouă mări și nouă țări că fata lor și-a găsit alesul. Și-au făcut o mare nuntă împărătească, unde am fost invitat și eu. Trei zile și trei nopți încheiate a ținut nunta unde curgeau râuri din vinurile cele mai alese și se mâncau cele mai bune bucate din câte se pomeniră vreodată. Și poate că mai dănțuiesc și astăzi de nu o fi venit vreun miros adormitor să-i adoarmă și să le fure fetele.
Și am încălecat pe-o șa
Și v-am spus povestea așa
Și am încălecat pe-o căpșună
Și vă spusei o mare minciuna.
