Se spune ca fiecare pisicuta este stapana peste casa ei. Muchi, motanelul alb ca laptele si codita cufundata parca in smoala, era stapan de doua ori: avea casa lui, camerele pline cu mobile peste care avea voie sa exploreze in voie si canapele pe care isi ascutea pe ascuns gherutele; avea baia cu masina de spalat unde se ascundea uneori, cand facea o prostie, bucataria unde primea mereu lapte cald si alte bunataturi, dar mai ales camara cu rafturi multe si mirosuri minunate, unde adormea deseori, printre borcane, cu boticul lipit de tigaia de clatite.

Apoi avea gradina din fata blocului. Ce minunatie! Avea copacul lui, in care se catara incercand sa prinda vrabiutele obraznice si galagiase, care radeau intruna de blanita lui alba si pufoasa:

- Cip-cirip! Esti asa urat! Uita-te la tine, motanel, cum sa te ascunzi de dusmani cu blanita ta ?! Nu semeni cu nici o floare, cu nici o frunza, cu nici o crenguta de copac! Numai in zapada te poti ascunde, vai de tine, cip-cirip! Uita-te la noi, ce frumoase suntem, cu penele noastre pestrite… abia ne vezi!

- Eu n-am dusmani! le striga Muchi inapoi, necajit. Pe mine ma iubeste toata lumea!

- Cip-cirip, esti un motanel neajutorat, ha-ha-ha! radeau vrabiutele de el.

De scoarta acestui copac Muchi isi ascutea in fiecare zi gherutele. Apoi alerga prin iarba inalta, fugarind fluturii, musculitele si celelate ganganii, prietenii lui de joaca din fiecare zi. Iar cand obosea, se tolanea la soare si lenevea pana-l prindea foamea sau pana cand se auzea chemat acasa… Atunci fugea pe scarile blocului pana la etajul doi, se oprea in fata usii si sarea cu labutele pe clanta, mieunand lung, sa-l auda intreaga familie:

- Miiiiiiiiau, sunt la usa! Miiiiiiiiiau-miau! Nu-mi deschide nimeni?! Miiiiiiiau!

De cate ori ploua, Muchi se aseza pe paturica lui, pe pervazul de la ferestra bucatariei, si privea afara ore in sir. Ii placea mult sa urmareasca stropii rostogolindu-se pe sticla geamului, incerca sa-i prinda cu labutele sau sa-i opreasca lipindu-si nasucul umed si roz de geam… Se speria dupa o clipa si se ghemuia pe paturica, mirat tare de obstacolul ce-l despartea mereu de gustul apei de afara.

Muchi stia ca atunci cand ploua inseamna ca gradina lui plange dupa el. Stia ca a stat prea mult in casa, ocupat cu joaca, cu lenevitul sau cu somnul lui dulce si plin de vise cu soricei. Atunci i se facea dor sa fuga afara, sa se ascunda in iarba inalta si sa-si pandeasca prietenii zburand in jurul lui… Fugea la usa, se aseza in fata ei si incepea din nou sa miorlaie scurt.

- Dar ploua afara, nu pleci niciunde acum! ii raspuneau mereu cei ai casei, neinduplecati de privirea lui necajita si rugatoare.

Asa se intampla mereu, astfel ca Muchi avea aproape un an si inca nu gustase ploaia. Muchi, ca si oricare alt motanel, era un pofticios: orice intalnea nou trebuia mirosit si gustat! Pana intr-o buna zi cand, in timp ce tocmai se urcase in copac sa se certe cu vrabiutele, o rafala de vant scutura cu putere creanga pe care el statea. Copacul incepu sa fosneasca si un nor de frunze ruginii s-au desprins si au inceput sa zboare lin.

- Ce se intampla oare?! se mira Muchi. Frunzele nu stiu sa zboare!

- Cip-cirip! ii raspunsera vrabiutele la unison. Vine toamna, prostutule! In curand o sa cada toate frunzele acestui copac si vom ramane numai noi aici!

- Toamna?! Cum e toamna?… intreba Muchi si mai incurcat.

- Cip-cirip, toamna e atunci cand se face frig si ploua tare, iar noi stam zgribulite! incepura vrabiutele sa se vaicareasca. Uite, chiar acum o sa ploua, ce necaz!

- Vine poaia acum? Ce bine, o sa stau afara si o sa astept sa ploua, sa vad si eu cum e! se hotari Muchi dintr-o data.

- Vai de tine, motanel, o sa-ti fie frig si o sa ti se ude blanita tare! Mai bine fugi acasa, unde-i cald si bine, cip-cirip! il certara vrabiutele.

Dar Muchi era un motanel incapatanat! Asa ca se tolani sub gardul viu ce imprejmuia gradina, ascunzandu-se de restul lumii care l-ar fi putut cauta. In curand un geam se deshise si Muchi se auzi chemat:

- Muchi!… Muchi!… Hai acasa, vine ploaia! Muchi!… Haide sus!

Muchi ramase nemiscat. Mi-e asa foame, se gandi el… parca as merge acasa, sa beau lapte cald si sa stau la geam…mmmmm…miau, dar mai bine raman afara, vreau sa gust si eu din ea! Asa frumos curge pe geam, trebuie sa fie grozav de gustoasa!

Ploaia nu se lasa prea mult asteptata. In curand, cativa stropi mari de apa lovira pamantul… Muchi intinse labuta si prinse dedesubt o picatura.

- Asa!… Te-am prins, nu mai poti sa fugi niciunde! mienua el bucuros. Ia sa vedem! Ce gust are ploaia?!

Incepu sa-si linga labuta, plin de curiozitate… Dar ce sa vezi?!

- N-are nici un gust! exclama el dupa cateva clipe… Ia sa vedem, poate n-am gustat destul! si iesi de sub gard, cautand in jurul lui cu privirea. Uite o baltoaca plina! … Miau, dar e apa! Cum se poate asa ceva?!

Muchi continua sa alerge de la o baltoaca la alta, gustand cate un strop din fiecare…

- Mda, e doar apa… s-a intristat el dupa cateva incercari. Iar acum ce ma fac?! Uite, mi s-a udat si blanita, sunt murdar, mi-e frig si vreau acasa… Acasa, miau-miau! … Si mi-e tare pofta de lapte cald, sa ma incalzeasca si sa-mi astampere foamea!

In tot acest timp vrabiutele il urmarira cu atentie, de pe creanga lor… Apoi, vazandu-l asa murdar si ud pana in varful mustatilor, incepura sa rada de el intr-un cor galagios si dezordonat:

- Motan prostut! Unde ti-a fost capul?! Cip-cirip, de ce nu ne-ai ascultat? Ti-am spus noi ca ploaia nu-i de tine! Ha-ha-ha, fetelor, uitati-va la el!…

- Miau, dar am crezut ca ploaia are gust bun, ca lapticul meu!

- Ha-ha-ha-ha-ha! incepura ele sa rada si mai tare, zburand in cercuri mici si scuturandu-si aripile ude. Pai cum sa fie ploaia ca si laptele tau?! Atunci si noi am avea penele albe ca blanita ta! Cum ne-am mai ascunde de tine?! Cip-cirip, n-ai pic de minte, motanel!

Muchi le asculta necajit o vreme, apoi isi aminti ca statea degeaba in ploaie. Imi pierd timpul cu voi! mieuna el in gand. Isi scutura blanita uda, atat de uda ca atunci cand venea acasa cu puricei si trebuia sa faca nesuferita baie. Apoi fugi pe scari in sus, pana la etajul doi. Se opri in fata usii, miorlai scurt si incepu sa sara cu lautele pe clanta. Inauntru insa… nici o miscare, nici o voce care sa-l intampine! Atunci se ghemui pe pres, lingandu-si blanita si mieunand din timp in timp. I se facuse foame, ii era frig, blanita uda nicicum nu voia sa se usuce… mai mare mila! Nici nu-si dadu seama cand a adormit, zgribulit si ghemuit in fata usii, ca un covrig.

- Aici erai?! il certa dintr-o data vocea mamei, atat de draga lui, trezindu-l. Chiar acum plecam sa se caut! Uita-te la tine, cat esti de murdar! …In vana cu tine!

- Dar am facut deja o baie! mieuna Muchi necajit tare.

Insa nu l-a ascultat nimeni. Se zbatu, ca de obicei, incercand sa zgarie cu gherutele sau macar sa scape din mainile mamei… Dar apoi, in timp ce blanita lui se umpluse de spuma parfumata, Muchi se gandi: Macar apa de la dus e calda! Mai bine baie decat ploaie…

Muchi n-a uitat niciodata prima lui zi de toamna: ploaia fara niciun gust, apoi doua bai in aceeasi zi… Ce urat pentru o pisicuta! A pandit toate celelate ploi de pe paturica lui, fara sa mai incerce nici macar sa prinda stropii cu labuta. In cele din urma s-a plictisit cu totul de zilele ploioase si tot mai friguroase ce au urmat. In fiecare dupamiaza, Muchi adormea pe paturica lui, la caldura, langa calorifer… dar de fiecare data, inainte sa inchida ochii, mai privea o data pe geam si abia apoi adormea, razand de vrabiutele zgribulite din copac.