Cartea fara povesti – de Marie Jeanne Chiriac
A fost odata, de fapt nu atat de demult, ci mai degraba departe…A fost odata o fetita care nu auzise niciodata cuvintele acestea cu care am inceput povestea. Fireste, le auzise folosite separat, dar niciodata ca pe un inceput de poveste.
Acest lucru se intampla deorece fetita traia intr-o tara unde era de obicei destul de intuneric si nu se auzise niciodata de povesti. Ei, niciodata! Se zicea asa, dar pe la colturi se vorbea ca undeva intr-o casuta din paduire traia o batranica de-o varsta cu lumea, care in copilarie crescuse cu povesti.
Se zicea…dar drumul pana la casa batranei era greu si presarat cu primejdii, si in definitv pe cine mai intreesau povestile? Era chiar o rusine sa-ti lasi imaginatia sa vorbeasca, si orice cuvinte se abateau de la drumul strict al realitatii care putea fi verificata erau intampinate cu o strambatura si cu cea mai mare jignire posibila: “Asta minte!”
Nu ca in tara in care traia fetita ar fi fost viata prea grea, nu, toti oamenii munceau, erau multumiti, aveau mancare si televiziune color, la care puteau sa vada stiri si concerte in onoarea Imparatului.
Fetita noastra era un copil ca si toti ceilalti, cel putin mamica si taticul ei asa credeau. Mergea in fiecare zi la scoala unde invata sa scrie, sa citeasca si si sa faca socoteli cu fractii. In secret isi dorea sa devina jurnalist de stiri si sa relateze de la vizitele pe care Imparatul le facea cu avionul in tari indepartate. Asa isi inchipuia ea, ca e un secret, in realitate toti copii isi doreau cam acelasi lucru. Unii dintre ei, care erau talentati la muzica, isi doreau sa devina dirijorul corului si sa primeasca la sfarsitul anului o decoratie de la Imparat.
Fetita se numea Rina, de fapt Irina, dar cum se intampla cu majoritatea copiilor, nu? nu isi putuse rosti numele de la inceput corect, iar parintii ei care fusesera invatati ca trebuie sa respecte alegerile celor din jur ii lasasera acest nume. Nu era prea departe de realitate si asa toata lumea era multumita.
Rina era, precum ziceam, aidoma tuturor celorlalti copii, cu o singura exceptie. Nu se putea uita foarte mult la televizor. Privea un program de stiri sau inceputul unui concert, dupa care incepeau sa o doara ochii si trebuia sa iasa afara, la lumina zilei. Odata isi dorise foarte mult sa urmareasca o intreaga vizita a Imparatului intr-o tara care ii placea ei foarte mult, cu mult soare si oameni veseli, si se fortase atat de tare incat trebuise sa mearga la spital: dupa aceea nu mai avusese voie sa priveasca stirile o luna intreaga. Acum ii era foarte frica sa nu i se intample din nou si devenise foarte cuminte.
Se cam plictisea Rina, fiindca dupa ce isi termina lectiile, toti copii se uitau la televizor, si ieseau foarte putin la joaca, o ora inainte sa se culce, pana atunci Rina trebuia sa isi umple timpul.
Parintii ei erau bineinteles foarte ocupati, ca toti parintii. Mamica ei ii facea tarta cu fructe si apoi pleca la serviciu fiindca era asistenta medicala, iar taticul Rinei, desi o iubea foarte mult, nu prea stia sa se joace cu fetitele, iar Rina se plictisea destul de repede de explicatiile lui in legatura cu importanta eliminarii gazului freon din utilizarea casnica.
Dar Rina era foarte politicoasa si il asculta, uneori insa taticul insusi se plictisea auzindu-se si adormea, atunci Rina iesea si se aseza pe treptele din fata casei.
Dupa cum va spuneam Rina nu traia intr-o tara foarte luminoasa, nu ca nu ar fi fost soare si cald, exista iarna si vara ca si la noi. Doar ca oamenii erau atat de ocupati si aveau o viata ata de ordonata incat nu prea mai observau soarele, iar acesta hotarase sa nu isi risipeasca lumina ci sa o imprastie mai degraba intr-un loc unde oamenii se bucurau de ea. Rina avea tot timpul impresia ca zareste cu coada ochiului directia in care se indreapta razele soarelui, dar cel mai ades se incredinta ca a fost o parere caci indata ce incerca sa le urmeze, ele dispareau.
Intr-o zi in care taticul adormise mai devreme decat de obicei povestind despre poluarea planetei cu emisii de carbon, iar mamica nu mai avusese timp sa ii faca o prajitura, Rina trebuia duca rufele murdare la subsol, unde tineau masina de spalat. Si pentru ca era o fetita harnica si cu simt de raspundere, lua legatura de rufe si cobori cu mare atentie in pivnita. Dupa ce indesa rufele in masina, Rina privi un pic imprejur. Nu venea prea des aici, si de obicei in mare graba sau insotita de mamica ei, care ii povestea despre deficientele de calciu la copii, in timp ce se spalau rufele.
Ii atrase atentia o usa, o usa vopsita verde, ca toate usile din casa. Usa fusese bineinteles intotdeauna acolo, doar ca ea nu avusese niciodata timp sa o observe. Era intredeschisa si ea o impinse, intrand intr-o camara unde descoperi zeci de rafturi de borcane cu fructe puse la confiat sau cu dulceata: deci aici era comoara secreta care alimenta minunatele tarte cu fructe facute de mamica. Rina se plimba printre borcane, citea denumirile de pe ele si ce contin, ar fi deschis unul cu bucati de para pastrate in miere, dar stia ca mamaica ei s-ar fi suparat.
Dar pentru ca toti copii fac cate o prostioara, Rina se gandi ca poate daca ar lua un borcan din raftul cel mai de jos nu s-ar observa. Ii era foarte pofta si, dupa cum am spus, in ziua aceea mamica nu avusese timp sa ii faca prajituri. Scotocind dupa un borcan din randul din spate, Rina simti marginile unei cutii de lemn, o trase incetisor afara sui o ridica spre lampa, cutia era intredeschisa, asa ca ii ridica de tot capacul: inauntru se afla o carte.
O carte! Rina avea manualele dupa care invata la scoala, si fiecare parinte din oras era mandrul posesor al unei biblioteci pline de carti de psihologie, gatit si mecanica auto. Cartea aceasta insa era foarte diferita. In primul rand era foarte veche, avea coperti din hartie groasa dar mata, nu lucioasa, cum cunostea ea copertile cartilor, iar desenul si titlul erau aproape complet sterse.
Se mai distingea pe coperta ultimul nume al autorului, acesta era: “Ende”. Rina invata limba germana la scoala si sta ca asta inseamna “Sfarsit”. Nu mai intelegea nimic. Stranse cartea la piept si iesi din pivnita. Dorea foarte mult sa se uite in interiorul ei, dar simtea ca a descoperit un secret pe care nu mai trebuie sa il cunoasca nimeni, asa incat voia sa caute un loc in care sa fie in siguranta.
Treptele de la intrare, locul ei preferat fura coborite in graba de catre Rina, care deschise portita si porni spre padure. Stia bine ca acolo nu o va deranja nimeni, in padure nu se duceau decat cei de la aprovizionarea cu lemne si cei de la protectia animalelor. Un caine se lua dupa ea, era catelul prietenei ei Andreea, pe care parintii Andreei il lasau dupa amiaza liber ca sa poata alerga prin padure, era un caine foarte mare si activ si medicul veterinar le recomandase asta.
Rina mangaie capul mare al cainelui, venea pana la umarul ei. Se bucura ca o insoteste, pentru ca daca in tara aceea copii erau foarte seriosi si nu stiau ce e frica, Rina era totusi constienta ca in padure se pot ascunde pericole pentru o fetita singura.
Drumul forestier cae incepea la marginea padurii era era foarte ingrijit, flori galbene si prietenoase cresteau pe marginea lui. Cainele zburda vesel in jurul Rinei si din cand in cand incerca sa apuce cu dintii cartea pe care fetita o tinea strans si in care nu indraznea inca sa se uite. Rina se apara de catel, si pe masura ce inainta in padure i se parea ca este in posesia unui secret din ce in ce mai important. Nici nu observa sfarsitul drumului forestier, dar urmand cainele intra pe o carare, si avu din nou impresia aceea ca prinde cu coada ochiului directia in care fug razele de soare, de data aceasta insa nu mai era o parere, iar Rina se indrepta chiar spre ele. Ar fi trebui deja sa se intunece, caci in tara aceea se facea intuneric foarte devreme, dar cararea devenea din ce in ce mai luminoasa, pana cand Rina se trezi in fata unei usi.
Privi uimita imprejur, casuta era parca tesuta intre copaci, din liane de iedera impletita, si daca Rex nu s-ar fi trantit in prag Rina n-ar fi observat-o niciodata. Deodata i se facu frica, intelegand cat de departe a ajuns in padure. Era adevarat, pe drum nu intalnise nici un fel de pericol, parca mai mult se temea de ceea ce ar fi putut gasi indaratul usii acoperite cu scoarta de copac. Isi facu curaj, desprinse in sfarsit o mana de pe carte si impinse usa . Inauntru era intuneric iar Rinei ii lua catva timp sa isi obisnuiasca ochii, si zari in departare lumina unei lampi cu gaz, din acelea care se vindeau in miniatura la magazinul de suveniruri. Rina porni intr-acolo, urmata de Rex, si pe masura ce se apropia, incepea sa distinga peretii din jurul ei, erau acoperiti pana in tavan de carti, carti vechi, colorate, prafuite, mai mari, mai mici, cu titluri aurii sau negre, litere mari sau micute, nume pe care Rina nu le auzise niciodata. In capatul salii sedea o batranica pe un balansoar, in fata ei erau pregatite ca pentru ora ceaiului o sumedenie de turte dulci, biscuiti, briose precum si doua cani mari si aburinde.
- Buna seara, o saluta Rina pe batranica, si ma scuzati ca am intrat fara sa bat. Dar…
- Buna seara draga mea copila, ii raspunse batranica, cu o voce de fetita, exact ca a ei, buna seara Rina…
Supriza o amuti pe Rina, in primul rand vocea neobisnuita a batranei cat si faptul ca aceasta ii cunostea numele.
- Ia loc draga mea, o invita batranica, si bine ai venit in casa mea. Te rog mult sa te servesti, ceaiul acesta este facut din fructe de padure culese de mine, si astept de mult pe cineva care sa imi spuna daca mi-am pastrat sau nu indemanarea la facut prajituri. Hai, te rog ia loc si gusta.
Rina se aseza cu placere, caci era infometata si mai ales ii era sete. Privi spre Rex, acesta lipaia multumit dintr-un castron mare, din acelea speciale pentru caini. Rina o privi din nou uimita pe batranica.
- Rex ma viziteaza in fiecare zi, draga mea, si cand ai musafiri atat de placuti se cuvine sa faci macar un mic efort pentru ei. Din cand in cand ies in oras, si mi s-a parut frumos din partea mea sa nu ii mai ofer laptele in castronasul acela pe care putea sa il invarta cu limba.
Fetita era vrajita, nu mai auzise niciodata pe cineva vorbind asa, atat toonul cat si unele cuvinte ii erau straina, iar muzica din vocea batranei o relaxa intr-atat incat ii venea sa adoarma.
- Stii de ce esti aici, Rina? O intreba batranica intr-un sfarsit, cand fetita era deja ghiftuita cu briose si ceai si privea cu mai mare atentie cartile care se inaltau in jurul ei.
- Stiti, eu am venit in padure pentru ca am gasit…
- Cartea. Stiu fetita mea. Ma uit la ea de un ceas, dar nu indraznesc sa ti-o cer, pentru acum ca ai gasit-o, este a ta. O viata intreaga mi-am dorit sa am aceasta carte, dar daca acum este la tine nu pot decat sa sper ca vei folosi puterea ei asa cum trebuie. Ma uit la tine si imi pari o fetita mai speciala. Poate o alta prietena de-a ta ar fi lasat cartea unde a gasit-o, ar fi dus-o parintilor, sau s-ar fi uitat deindata in ea, n-ar fi inteles nimic si ar fi azvarlit-o cat colo.
- Dar de ce sa nu inteleaga? Intreba Rina, careia ii venea din ce in ce mai greu sa urmareasca vorbele batranei.
- Deschide cartea, copila mea, o indemna batranica.
Rina deschise la intamplare cartea, nimerind o pagina goala. O rasfoi mai departe, dar toate paginile erau goale, ingalbenite de vreme, si cu urme foarte usoare ale unor litere care pareau sa se fi odihnit candva inauntrul ei.
- Intr-adevar, nici eu nu inteleg nimic, raspunse trista Rina. Inseamna ca nu sunt deloc atat de speciala, si ca trebuie sa va dau dumneavoastra cartea.
- Nicidecum draga mea, gresesti! Nu ai venit aici din intamplare, drumul acesta nu este gasit decat de cei care vad razele soarelui, si din pacate sunt ani multi, foarte multi de cand cineva n-a mai venit aici. Cei care au ajuns pana aici au mers mai departe, pana unde i-au condus razele si nu s-au mai intors, tu insa trebuie sa te intorci, caci odata cu aceasta carte ai gasit sensul vietii tale.
- Sensul vietii? Sopti Rina, cum adica sensul vietii? Inainte viata mea nu avea sens?
- Este o discutie pe care o fetita atat de mica ar avea-o prea devreme, Rina. Ai sa intelegi mai tarziu.
Cuvintele acestea o surprinsera pe Rina, fiindca ea intelegea principiul de functionare al motorului cu combustie interna si chiar al celui rotativ Wankel. Nu era asta sensul vietii? Se simti obosita. Stranse din nou cartea la piept si se intreba ce sa faca.
- Scrie, draga mea, o indemna batranica, intinzandu-I un creion, scrie…Rina privi uimita creionul. Creioanele erau pentru desen, lectiile se scriau la calculator, iar semnaturile se faceau cu stiloul. Oamenii scriau scrisori sau biletele, si invatau la scoala sa scrie frumos, Rina isi dadea acum seama ca nu stia pentru ce.
- Ce sa scriu? se minuna ea. Nu stiu ce sa scriu…
- Scrie tot, tot ce ti s-a intamplat, din clipa in care ai ajuns in locul in care ai gasit aceasta carte. Scrie tot ce ai vazut, tot ce ai simtit, scrie-ti toate gandurile si impresiiile, scrie tot.
- Tot? Rinei i se parea ca i se inchid ochii…Tot?
Deschise cartea la prima pagina si incepu sa scrie, la inceput stangaci, dar apoi creionul prinse viata, iar Rinei I se parea ca revarsa lumina, o lumina care nu o supara deloc la ochi, dimpotriva, simtea ca ochii I se deschid din ce in ce, si privind in trecut, descoperea intamplari si amanunte pe care nu le observase, peste care trecuse grabindu-se sa ajunga acasa, la tarta de fructe si la stiri. Rina scrise despre fosnetul frunzelor din padure, scrise ca I s-a parut mai frumos decat orice concert in onoarea Imparatului, scrise despre cat de mult o plictiseau povestile tatalui ei. Din cand in cand sorbea cate o gura de ceai si scria in continuare despre viata secreta a lui Rex, despre razele de soare care ii ajutau pe oameni sa treaca de padurea care ii izola tara, scria despre visele ei pe care nu si le amintise pana atunci, si despre personaje care nu existau in realitate si care prindeau viata in lumina magica a creionului.
Batranica o privea linistita din balansoarul ei. Rina asternu ultimele randuri si se ridica de la masa. Rafturile cu carti nu I se mai pareau deloc atat de inalte, batranica I se parea mai mica si mai zbarcita, iar Rex ii ajungea doar pana la sold, se misca cu greu iar parul lui candva stralucitor si ingrijit atarna acum in late nepieptanate. Se privi uimita in oglinda lampii cu gaz, era o domnisoara in toata firea acum.
- Te poti intoarce acum fata mea, si de data aceasta razele soarelui nu te vor mai calauzi ci au sa te urmeze. Vei aduce soarele si povestile inapoi in tara ta. Oamenii nu te vor intelege la inceput, fiindca nu mai cred in minuni si de fapt nici nu stiu ce sunt acelea, dar tu ai dovedit ca poti imparti minunile din sufletul tau si nu va trece mult pana cand cei din jur isi vor da seama cata nevoie au de asta!
Batranica se ridica si o calauzi pe Rina spre usa. O privi cum se indeparta. Rex mergea langa piciorul ei, incercand ca intinerete sa ii apuce cartea, in joaca, iar razele soarelui veneau urma , luminandu-i parul, drumul si sensul vietii.
marvellous!!!
esti o steluta plina de idei bune.sper sa pot contribui macar cu o poveste la proiectul tau.
keep it going!
va multumesc mult si astept cu nerabdare primele povesti!
miau!
ai sters lamaia?
O mica jena temporara, de-a lungul upgrade-ului la wp 2.3. Acu’ e better than ever
[...] sa nu ii lase pe copiii din noi sa dispara. La ora la care scriu acest post, in afara de “cuvantul de deschidere“, a aparut si o povestire – Miaunel. Succes Mariuca si prietenilor tai care te ajuta. P.S. Si [...]
47c340e3b9…
47c340e3b9…
foarte tare ‘mi place.
trebuie sa spun si eu … ‘ scrie tot, tot ce simti, tot ce-ti trece prin cap … ‘ … o faci tare bine.
Niciodata nu am citit o astfel de poveste si crede/ma ca am citit multe….e foarte buna!Felicitari!!!
Multumesc!
Foarte frumos.Ai pus mult suflet in ea si asta se vede.Felicitari!Sper sa ajung si eu sa am experienta ta!Mult succes in continuare
>:D< multumesc mult Cristina si nu iti face griji, scrii foarte bine si nu poti merge decat in sus!
MARIA
ÎMPĂRĂŢIA DULCIURILOR
Căsuţa din pădurea fermecată
E locuită de frumoşi pitici,
Pe-afară casa este îmbrăcată
În turtă dulce şi bomboane mici.
În jur pădurea e din marţipan,
La fel şi curcubeul prins de nori,
Îzvoarele, din lapte diafan
Şi zahăr pudră parcă-a nins pe flori.
Ciupercile, cu frişcă-nsiropată,
Fac horă în poiana cu bezele
Şi iepuraşii mici de ciocolată
Aleargă printre flori de acadele.
Împărăţia dulciurilor este
Deschisă zilnic pentru toţi cei mici,
Deşi aţi crede că e o poveste,
Ea e o lume pentru voi, pitici.
[...] eu nu v-am convins, lasati-o pe Marie Jeanne sa o faca. Cititi Cartea fara povesti. Si amintiti-va ce rol au povestile in viata [...]
Каждое колесо Airtrax оснащено собственным электрическим или гидравлическим двигателем, трансмиссией, тормозом и блоком управления.
cele mai tari iar povestea de la inceput ma impresyonat nespus de mult cel care a scris asta e o artista de nota 10 plus si ma bucur ca are un talent asa de mare iar poezia ”imparatia dulciurilor ” este minunta cei care au scris povestea siu ce inseamna arta si talent innascut va pup papake